Reglementarea și Definitia Telemuncii pe Plan Internațional și European

INTRODUCERE

Piaţa muncii a cunoscut în ultimul deceniu o dezvoltare puternică, tinzând şi ea să se globalizeze. Telelucrul, teleactivităţile, telesocializarea etc., reprezintă activităţi moderne, caracteristice unei societăţi informaţionale bazate pe cunoaştere, spre care ţinteşte şi România.

Astfel pe lângă termenul telework sau teleworking introdus, de fapt, de către autorităţile Uniunii Europene, mai găsim şi termenul telecommuting, folosit pentru prima dată de Jack Nilles şi apoi de futuristul Francis Kinsman în cartea sa Telecomutatorii din 1987.

Chiar dacă atât termenul teleworking cât şi telecommuting au în vedere aspectul distanţei, pe care îl conţin chiar de la nivelul semantic (prefixul „tele" implică munca la distanţă prin utilizarea telecomunicaţiilor), în opinia unor autori, eWork nu înseamnă în mod necesar muncă la distanţă, cât muncă asistată de tehnologii informatice şi de comunicare.

În competiţia dintre Europa, Statele Unite şi ţările Asiei de Est, programul de telemuncă al Uniunii Europene constituie o componentă importantă a politicilor de dezvoltare. Parlamentul European consideră telemunca ca o direcţie majoră de cercetare şi acţiune.

În România nu avem reglementări specifice pentru telemuncă, dar nimic nu se opune ca un astfel de contract individual de muncă să se poată încheia şi se şi încheie, de altfel, în practică.

Un rol important pentru dezvoltarea telemuncii în România îl are Asociaţia Română pentru Telelucru şi Teleactivităţi. Ea are ca obiective îmbunătăţirea legislaţiei în domeniul telelucrului şi a teleactivităţilor în România, crearea unei atitudini favorabile telelucrului şi teleactivităţilor atât în rândul agenţilor economici cât şi a consumatorilor din România; obţinerea şi diseminarea de informaţii şi instrumente necesare telelucrului şi teleactivităţilor; promovarea activităţilor desfăşurate de membrii Asociei.

Biroul virtual este un concept care se referă, de fapt, la o gamă alternativă vastă de moduri de muncă, cu grade diferite de mobilitate sau de prezenţă la un anumit sediu fix de lucru. Principalele modalităţi de exprimare a biroului virtual, în funcţie de gradul de libertate a angajatului sunt: telemunca ocazională, telemunca semimobilă, telemunca cu program aleator, telemunca la domiciliu şi telemunca cu mobilitate totală.

În prezent, telemunca este, pe multiple planuri, indisolubil legată de dezvoltarea economică, socială şi politică. Progresul telemuncii este susţinut de dezvoltarea pieţei şi a unor politici economice corecte, dar totodată el contribuie la rezolvarea unor probleme economice şi politice.

CAPITOLUL I

REGLEMENTAREA ŞI DEFINITIA TELEMUNCII PE PLAN INTERNAŢIONAL ŞI EUROPEAN

1.1. Concepte generale referitoare la telemunca (telecommuting, teleworking)

Dezvoltarea tehnologiei informaţie şi comunicaţiilor (TIC) a determinat apariţia noii economii, digitală.

În cadrul ei, individul şi întreprinderile mici, alături de marile companii, au astfel mai mult ca niciodată capacitatea de a juca un rol important în societate.

Piaţa muncii a cunoscut în ultimul deceniu o dezvoltare puternică, tinzând şi ea să se globalizeze. Telelucrul, teleactivităţile, telesocializarea etc., reprezintă activităţi moderne, caracteristice unei societăţi informaţionale bazate pe cunoaştere, spre care ţinteşte şi România.

Interesul general în ceea ce priveşte conceptul de telemuncă a apărut pentru prima dată în timpul crizei petroliere de la începutul anilor ’70. Jack Nilles de la Universitatea din Carolina de Sud a afirmat că tehnologia informaţiei (TIC) are capacitatea de a substitui deplasarea fizică prin comunicaţiile electronice şi astfel munca se poate realiza si de la distanţă. Odată cu activarea interesului general, această formă flexibilă de muncă s-a bucurat de o atenţie sporită. A dobândit un număr mare de definiţii, mai întâi pe cale doctrinară şi apoi prin reglementare.

Astfel pe lângă termenul telework sau teleworking introdus, de fapt, de către autorităţile Uniunii Europene , mai găsim şi termenul telecommuting, folosit pentru prima dată de Jack Nilles şi apoi de futuristul Francis Kinsman în cartea sa Telecomutatorii din 1987.

Acesta din urmă este mai des folosit peste ocean, în Statele Unite ale Americii.

În limbajul curent cei doi termeni se regăsesc utilizaţi atât în Europa cât şi în Statele Unite ale Americii cu accepţiuni identice. Însă, Jack Nilles, supranumit „părintele teleworking-ului” ne oferă o definiţie alternativă, prin care distinge între cei doi termeni:

-Telecommuting înseamnă munca periodică în afara biroului, una sau mai multe zile pe săptămână, fie acasă, la sediul clientului sau într-un centru dotat cu aparatură specifică teleinformaţiilor reducând sau eliminând transportului zilnic la şi de la locul de muncă, indiferent de tipul contractului de muncă.

-Teleworking-ul ca fiind fenomenul care are loc atunci când acţiunea muncii implică orice formă de substituţie a transportului către locul de muncă cu utilizarea tehnologiilor informatice sub forma telecomunicatiilor şi/sau a computerelor. În acest fel are loc transferul muncii către lucrător. Autorul conchide că telecommuting-ul este o formă de teleworking, în sensul că rezolvă doar distanţa de locul de muncă, dar nu este în sine o formă specifică de organizare a muncii, aşa cum este teleworking-ul.

Chiar daca atât termenul teleworking cât şi telecommuting au în vedere aspectul distanţei, pe care îl conţin chiar de la nivelul semantic (prefixul „tele" implică munca la distanţă prin utilizarea telecomunicaţiilor), în opinia unor autori, eWork nu înseamnă în mod necesar muncă la distanţă, cât muncă asistată de tehnologii informatice şi de comunicare.

1.2. Reglementări ale telemuncii pe plan internaţional şi European

Acordul-cadru european privind telemunca, încheiat la Bruxelles în 2002 între partenerii sociali defineşte telemunca în art. 2 alin. (1) ca fiind “acea formă de organizare sau/şi de realizare a muncii utilizând tehnologiile informatice în cadrul unui contract sau a unei relaţii de muncă, în care munca - ce ar putea fi realizată, în egală măsură, în localurile angajatorului - este efectuată în afara acestora, în mod regulat. În continuare, în art. 2 alin. (2) din acelaşi acord se precizează că partea care prestează munca într-un astfel de contract poartă denumirea de telesalariat.

În competiţia dintre Europa, Statele Unite şi ţările Asiei de Est, programul de telemuncă al Uniunii Europene constituie o componentă importantă a politicilor de dezvoltare. Parlamentul European consideră telemunca ca o direcţie majoră de cercetare şi acţiune.

Comisia Europeană a iniţiat numeroase acţiuni pentru stimularea telework. Există două documente principale care definesc contextul acestei activităţi - Cartea Albă şi Raportul Europa şi Societatea Informaţională Globală, cunoscut şi sub numele de Raportul Bangemann - prin care se atrage atenţia asupra necesităţii adoptării de către ţările membre a unor măsuri de sprijinire a telemuncii .

Scopul Acordului-cadru european este modernizarea organizării muncii flexibilizarea vieţii sociale realizând astfel un echilibru între flexibilitatea şi securitatea muncii. De aceea în funcţie de evoluţiile care au loc pe piaţa muncii este de aşteptat ca Uniunea Europeană să adopte şi alte reglementări ale telemuncii. În septembrie 2006, în cadrul dialogului social european, a fost definitivat primul raport comun asupra aplicării acestui Acord-cadru. Potrivit acestuia, în marea majoritate a statelor membre Uniunii Europene (cu excepţia Ciprului, Estoniei, Lituaniei şi Slovaciei) dar şi în Islanda şi Norvegia, acordul-cadru s-a aplicat cu respectarea mecanismelor şi a tradiţiilor acestora în domeniul relaţiilor de muncă, fie prin convenţii colective naţionale sau sectoriale - de ramură (cum este, spre exemplu, cazul Danemarcei, Franţei, Greciei, Italiei, Luxemburgului, Suediei, Belgiei), fie prin adoptarea unor coduri de conduită (Anglia, Irlanda), fie, în sfârşit, prin adoptarea unor legi (Italia, Portugalia,RepublicaCehă,Ungaria).