Relația dintre manageri și acționari

Acţionari şi manageri – drepturi şi obligaţii

Schimbarea esenţială pe care economia actuală de piaţă o aduce faţă de capitalismul clasic ţine de proprietatea asupra capitalului. Constituţiile statelor cu tradiţie democratică au consacrat dreptul asupra proprietăţii ca pe un drept fundamental al omului şi al cetăţeanului.

Exemplu; Dacă am o casă, pot să locuiesc în ea, să o închiriez ori să o vând; pot să o reamenajez, să o las în paragină ori pur şi simplu să o demolez. După acelaşi raţionament, dacă deţin ca unic proprietar o întreprindere comercială pot să iau orice decizie economică în privinţa ei (desigur, conform unor proceduri legale): pot să o extind, să-i modific obiectul de activitate, să o vând parţial sau în totalitate; pot să angajez ori să concediez pe cine doresc, pot decide asupra utilizării profitului.

În cazul corporaţiilor aflate ca societăţi pe acţiuni, în proprietatea „capitalului public", apar câteva diferenţe extrem de importante, a căror amplitudine modifică radical atât drepturile, cât şi responsabilităţile etice ale acţionarilor:

Localizarea controlului. Societatea nu se mai află sub controlul direct al proprietarilor, care nu mai pot lua decizii economice după cum doresc. Funcţiile de conducere sunt deţinute de către directori, consilii de administraţie sau alte instanţe executive Acţionarii nu mai deţin, în cel mai bun caz, decât un control indirect şi impersonal asupra „proprietăţii" lor;

Fragmentarea proprietăţii. O mare corporaţie are atât de mulţi acţionari, încât nici unul dintre ei nu se mai poate considera drept proprietar al companiei.

Diviziunea funcţiilor şi a intereselor. Acţionarii marilor companii au interese care nu coincid întotdeauna şi inevitabil cu interesele celor care le conduc. Acţionarii pot urmări în primul rând profitul, pe când managerii pot fi mai degrabă interesaţi de dezvoltarea şi creşterea companiei. Dată fiind această relaţie oarecum modificată dintre acţionarii şi directorii corporaţiilor, putem descoperi cu uşurinţă consecinţele acestui nou tip de relaţie. Evident, prima grijă a acţionarilor este aceea de a-şi apăra dreptul de proprietate care, în context, le conferă anumite drepturi speciale:

- dreptul de a-şi vinde stocul de acţiuni;

- dreptul de a vota în adunarea generală a acţionarilor;

- dreptul la a deţine anumite informaţii despre companie;

- dreptul de a-i acţiona în justiţie pe manageri pentru o (presupusă) conduită incorectă;

- dreptul la o parte din profitul companiei;

- anumite drepturi reziduale în cazul lichidării companiei.

Este important să menţionăm că printre aceste drepturi nu găsim dreptul acţionarilor la o anumită cotă din profit sau la o sumă garantată în dividende. Aceste aspecte depind, în primă instanţă, de eforturile şi de priceperea managerilor dar, în ultimă instanţă - chiar în cazul în care compania este profitabilă - depind de decizia celorlalţi acţionari din adunarea generală.

Managerii au datoria de a conduce compania în interesul acţionarilor. Această obligaţie generală se subîmparte în mai multe obligaţii specifice:

Obligaţia de a acţiona în beneficiul companiei. Această obligaţie poate fi definită atât din perspectiva performanţei financiare pe termen scurt, cât şi din perspectiva supravieţuirii pe termen lung a companiei. In principiu, acţionarii decid la care nivel de performanţă vor să se situeze compania; cu toate acestea, managerii au o marjă de manevră destul de largă în ceea ce priveşte implementarea deciziei strategice luate de AGA.

Obligaţia de competenţă şi seriozitate. Se aşteaptă din partea managerilor ca aceştia să conducă firma cu profesionalism şi eficienţă.

Obligaţia de diligentă. Aceasta este o datorie de ordin general, care se referă la un angajament deplin al managerilor faţă de interesele şi activitatea companiei. În virtutea acestei îndatoriri, managerii sunt presaţi de acţionari să investească toate eforturile de care sunt capabili în succesul firmei.