Relații publice - comunicarea organizațională

Evolutia si semnificatia termenilor de comunicare si management

Comunicarea a fost perceputa ca element fundamental al existentei umane înca din antichitate. În fapt, însasi etimologia termenului sugereaza acest lucru. cuvântul „comunicare” provine din latinescul „communis” care înseamna, în traducere libera, „a pune de acord”, „a fi în legatura cu” sau „a fi în relatie”, desi termenul circula frecvent în vocabularul anticilor cu sensul de „a transmite si celorlalti”.

Desi termenul este de origine latina, primele preocupari cu deosebire practice pentru comunicare le-au avut grecii. Pentru acestia, arta cuvântului, maiestria de a-ti construi discursul si de a-l exprima în agora era o conditie indispensabila statutului de cetatean. Elemente concrete de teorie a comunicarii apar însa prima data în lucrarea lui Corax din Siracuza, „Arta retoricii”, în secolul VI înainte de Hristos. Platon si Aristotel vor continua aceste preocupari, institutionalizând comunicarea ca disciplina fundamentala de studiu, alaturi de filozofie si matematica, în Lyceum si în Academia Greaca.

Romanii vor prelua de la greci aceste preocupari, dezvoltându-le si elaborând în jurul anului 100 înainte de Hristos, primul model al sistemului de comunicare. Evul Mediu, odata cu dezvoltarea bisericii si a cresterii rolului sau în viata oamenilor, odata cu dezvoltarea drumurilor comerciale si cu cristalizarea primelor formatiuni statale, va conferi noi dimensiuni comunicarii. Putem vorbi chiar de o institutionalizare a acestei activitati, în sensul ca în toate statele existau, pe lânga liderul autohton, indivizi instruiti care aveau tocmai menirea de a se ocupa de redactarea actelor oficiale, de consemnarea faptelor, de elaborarea legilor.

Un rol important în extinderea comunicarii l-a avut si dezvoltarea drumurilor comerciale. Acestea au facilitat crearea postei ca principal sistem de comunicare, începând cu secolul XIV.

Epoca moderna a reprezentat boom-ul dezvoltarii comunicarii sub toate aspectele ei. Progresul tehnico-stiintific a favorizat aparitia telefonului, a trenului, a automobilului, intensificând comunicarea nu atât între indivizi, cât mai cu seama între comunitati. De asemenea, progresul înregistrat a determinat crearea de noi sisteme si modalitati de comunicare.

Comunicarea manageriala nu poate fi privita în afara managementului. Ea reprezinta o componenta majora, fundamentala a acestuia. Evolutia managementului a determinat aparitia unor forme specifice de comunicare pentru fiecare etapa din dezvoltarea sa.

Managementul apare ca activitate practica odata cu civilizatia, în procesul de diviziune a muncii, dar ca domeniu de sine statator, ca stiinta, managementul capata identitate relativ recent. Acest fenomen –a datorat si faptului ca managementul este strâns legat de organizarea economica, de realizarea oricarei activitati economice producatoare de bunuri sau de servicii.

Managementul începutului de secol s-a realizat simultan cu boom-ul dezvoltarii economice si industriale, ceea ce a determinat perceperea managementului ca „management al masinilor”. Dezvoltarea era echivalenta, potrivit principiilor epocii, ca o dezvoltare tehnica, o preocupare cât mai intensa pentru eficientizarea masinilor, pentru cresterea ponderii acestora în orice domeniu de activitate. Aceasta perioada a condus la existenta unui management de tip autocratic. Notiunea de sef era sinonima cu notiunea de manager, fapt ce determina existenta unei comunicari e tip prescriptiv. Rolul comunicarii era acela de a transmite informatiile de sus în jos. De cele mai multe ori aceste informatii, instructiuni avea caracter de sarcina obligatorie. Era o comunicare verticala si în general într-un singur sens.

Dupa Al Doilea Razboi Mondial, odata cu schimbarile importante din societate, cu rolul din ce în ce mai crescut al sindicatelor, relatiile de management cu accent pe importanta masinii se modifica, de data aceasta accentul cazând asupra oamenilor. Este vorba deci, de un management umanizat, care schimba perspectiva comunicarii manageriale. Managerul nu mai este un simplu organizator al masinilor, un simplu administrator al resurselor materiale, ci si un administrator al resurselor umane. Comunicarea manageriala apare astfel ca o functie de o importanta vitala în activitatea de management, ca instrument de lucru în managementul resurselor umane, în îndeplinirea functiilor si î realizarea obiectivelor organizatiei. Rolul comunicarii creste într-atât încât cursurile e comunicare manageriala introduse înca din 1920 la universitatile din Harvard, Virginia Darden School si Dartmouth Tuck School din Statele Unite ale Americii devin obligatorii pentru educatia oricarui manager american, impunându-se ceva mai târziu si în Europa.

Dupa anii 1970, odata cu aparitia managementului de performanta, managerul devine si întreprinzator pe lânga administrator de resurse si lider. Datorita diferentierii atributiilor sale si a complexitatii acestora, comunicarea manageriala devine o adevarata forta, ocupa un loc central în activitatea oricarui manager. Ca si în zilele noastre, managerul este deopotriva administrator care organizeaza procesele existente la nivel organizatoric, decident ca lider, conducator eficient, iar ca întreprinzator actioneaza în momentul potrivit pentru buna functionare a organizatiei. Toate aceste activitati sunt exercitate sub tutela „dictatoriala” a comunicarii manageriale care, repet, ocupa un loc privilegiat în ierarhia „ocupatiilor” unui manager.

Relatii publice si gestionarea imaginii institutiilor

Dupa Official Statement of Public Relations, adoptata în 1982 de Public Relations Society of America (cea mai mare asociatie de profil), relatiile publice „ajuta societatea noastra complexa si pluralista sa ia decizii si sa functioneze mai eficient, contribuind la întelegerea reciproca dintre grupuri si institutii”. Pentru a putea sa-si atinga scopurile si sa functioneze bine organizatiile trebuie sa dezvolte relatii eficiente cu mediul lor, altfel spus cu diferitele categorii de public cu care interfereaza. Conducerile institutiilor trebuie sa cunoasca si sa înteleaga atitudinile si valorile acestor categorii de public. În consecinta, specialistii în relatii publice actioneaza în calitate de consilieri ai conducerii, fiind mediatori între aceasta si publicurile interne si externe. Din aceasta perspectiva Official Statement of Public Relations defineste functia manageriala a relatiilor publice prin urmatoarele tipuri de activitati: