Resursa Umană - Capitalul Uman

Introducere

“Lumea afacerilor se află într-un proces de continuă schimbare”. Această frază a dominat şi domină economia ultimilor decenii. Organizaţiile îşi întocmesc planuri strategice, încearcă să prevadă schimbarea şi se adaptează din mers unui mediu în perpetuă transformare, unor pieţe care îşi lărgesc graniţele sau unor cerinţe mereu sporite ale consumatorilor. Mai mult, mai bine, mai repede.

Resursele umane, la rândul lor, trebuie să fie cele potrivite la locurile potrivite cu abilităţile potrivite la timpul potrivit. Angajaţii nu se mai împart în muncitori şi şefi, ci în lideri oficiali, top manageri, manageri de compartimente, supervizori, coordonatori de proiecte, consultanţi etc. Este căutat cu orice preţ succesul în afaceri, iar asupra angajaţilor acţionează o presiune imensă – cea care îi face responsabili de maximizarea rezultatului afacerii.

Este relativ dificil de discutat despre Managementul Resurselor Umane fără a răspunde mai întâi la întrebarea cine sunt resursele umane şi de ce sunt importante pentru companie. Din acest motiv este firesc să încercăm pentru început o sintetizare a opiniilor existente în literatura de specialitate vis-à-vis de resursele umane şi de managementul acestora.

Managementul resurselor umane poate fi instrument, mod de acţiune, mijloc de îmbunătăţire a rezultatelor obţinute în cadrul firmei, cu luarea în considerare a intereselor angajaţilor. Sistemul angajator-angajat funcţionează perfect când sunt identificate şi rezolvate interesele ambelor părţi, iar managementul resurselor umane, pe lângă alte roluri ale sale, încearcă să identifice şi acele pârghii care pot determina satisfacerea în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură a nevoilor organizaţiei şi a resurselor umane.

Situaţia descrisă anterior este considerată ca fiind una ideală, iar din păcate în practică este întâlnită relativ rar. La prima vedere, cele două părţi par a avea interese opuse: pe de o parte dorinţa organizaţiei de a obţine rezultate maxime pe seama resurselor umane, şi pe de altă parte interesele resurselor umane, care consideră că, creşterea cerinţelor din partea întreprinderii poate duce la o creştere a presiunii asupra lor.

Managementul resurselor umane poate reduce diferenţele de percepţie ale celor două părţi şi poate contribui la satisfacerea intereselor ambelor grupe. Dar aceasta nu este singura menire a managementului resurselor umane. Identifică resursele umane care sunt cele mai potrivite pentru necesităţile firmei, coordonează integrarea acestora în organizaţie, evaluează performanţele activităţii lor, identifică mijloacele cele mai potrivite pentru a le motiva adecvat în realizarea sarcinilor şi găsesc metodele de a crea un climat de muncă lipsit de conflicte, care să favorizeze obţinerea rezultatelor.

CAPITOLUL 1. Consideraţii privind resursele umane şi rolul lor în succesul organizaţiilor

În contextul societăţii actuale româneşti, al unei economii în dezvoltare, marea majoritate a managerilor şi întreprinzătorilor motivează eşecul în afaceri în principal prin gestionarea improprie a resurselor financiare ale organizaţiei. Puţini sunt cei care realizează că eşecul s-ar putea datora şi utilizării defectuoase a resurselor umane, motivării neadecvate a acestora sau necorelării sistemului de recompense cu performanţele obţinute pe seama angajaţilor. În legătură cu această problemă, Nasbitt şi Aburdene menţionau că „în noua societate informaţională, capitalul uman a înlocuit capitalul financiar, ca resursă strategică”.

Teoreticienii managementului resurselor umane sunt cei care atrag atenţia asupra importanţei acestor resurse şi asupra rolului pe care acestea îl pot juca în dimensionarea rezultatelor unei organizaţii. Întrebarea este dacă acest mesaj lansat de teoreticieni ajunge până la mediul de afaceri, la cei care gestionează resursele întreprinderilor. În situaţia în care este totuşi „recepţionat” la nivelul companiilor, există şi cazul în care este abordat mai mult declarativ, fără a fi modificate comportamente sau fără a fi puse în practică reguli simple care ar putea schimba atitudini, care ar duce la o planificare strategică a resurselor umane.

În prefaţa cărţii „Human Resource Management” – Milkovich şi Boudreau afirmă că resursele umane au ajuns în sfârşit în atenţia organizatorilor, a şefilor de companii, a directorilor. Prin prezenta lucrare încercăm să vedem dacă acest lucru este valabil şi în condiţiile unei economii româneşti aflate într-o tranziţie a cărei sfârşit nu se întrezăreşte.