Școlile de management

De-a lungul timpului numeroşi specialişti au clasificat curentele şcolile de management, subliniindu-se evoluţia acestuia ca ştiinţă şi proces concomitent cu noile forme de activitate economică.

Investigarea sistematică a teoriei fundamentale a managementuli început în secolul al XX-lea, printre specialiştii şi oamenii de şti numărându-se: H. Fayol, A. Brown, Sheldon, Mooney, Barnard şi Urw precum şi Ph. W. Shay, E.Dale, B. Hodge, H.J. Johson, H. Koo CO.Donnell, Alex Puiu, C. Pintilie, P. Vagu şi alţii.

Procesul conturării şi afirmării ştiinţei managementului a fost facut de o serie de şcoli şi mişcări cărora le corespund abordări specifice.

Managementul- fiind o activitate complexa, cu profunde implicatii in viata economica, sociala, politica a cunoscut de-a lungul evolutiei sale diferite acceptiuni si abordari. Astfel managementul poate fi privit ca „Un proces de coordonare al resurselor umane , informationale,- fizice si financiale in privinta realizari scopurilor orgnizatiei”.

Cele mai reprezentative scoli sunt:

Scoala clasica

Abordarea clasică a managementului este specifică epocii moderne capitaliste. Iniţiatorii acestei abordări a managementului au fost F.W. Taylor (1856-1915) şi H. Fayol (1841-1925). F.W. Taylor, inginer mecanic american, recunoscut ca părintele managementului ştiinţific, s-a ocupat de problemele conducerii activităţii la nivelul atelierelor vederea reducerii pierderilor şi ridicării eficienţei muncii. În lucrarea sa de bază, „The Principles of Scientific Management” (Taylor, 1911), Taylor a statuat conceptul de management ştiinţific ca fiind „acel gen de management care ghideaza afacerile folosind standarde stabilite pe baza de fapte si adevaruri rezultate din observatiii, experimente si rationamente sistematice" (Stăncioiu & Militaru, 1998).

Specific studiilor înglobate în şcoala clasică este utilizarea cu precădere a conceptelor şi instrumentelor economice, cum ar fi profitul, cheltuielile, investiţiile, cel mai adesea într-o manieră analitică. Relaţiile de management sunt examinate în ansamblul lor, cu accent special asupra laturii sau funcţiei de organizare, privită atât la nivelul întreprinderii cât, mai ales, la nivelul funcţiunii de producţie din cadrul său.

Lucrarea (Taylor, 1911) susţine că orice operaţie efectuată de un muncitor poate fi realizată în mod ştiinţific. De aceea, managementul ştiinţific al lui Taylor presupune managementul operaţiilor (task management), într-o măsură ceva mai redusă, F. W. Taylor s-a ocupat, de asemenea, de relaţiile dintre manageri şi muncitori. Constatând că existau condiţii nefavorabile în această privinţă, concretizate prin ostilitate între părţi, a insistat centru separarea activităţilor administrative de cele de producţie, astfel încât muncitorii, degrevaţi de sarcinile administrative să-şi mărească productivitatea şi implicit salariul, iar sarcinile administrative să se specializeze.

În lucrarea sa, „The Principles of Scientific Management”, F.W. Taylor a formulat următoarele 4 principii de bază ale managementului (Stăncioiu & Militaru, 1998):

1. Pentru orice operaţie de lucru să se elaboreze o variantă ştiinţifică de realizare, renunţându-se la metodele tradiţionale (fără analiză de optimizare);

2. Să se asigure o selecţie ştiinţifică a lucrătorilor vis-a-vis de lucrări, după care să se procedeze la perfecţionarea lor prin învăţătură şi experienţă (înainte, lucrătorii îşi alegeau singuri lucrările şi se pregăteau cum puteau ei mai bine);

3. Să se coopereze sincer cu lucrătorii, astfel încât lucrările să fie executate conform principiilor ştiinţifice puse la baza lor;

4. Munca şi responsabilităţile să fie rezonabil împărţite între manageri şi lucrători, managerii preluând toate activităţile pe care le pot executa mai bine decât lucrătorii (înainte, aproape întreaga activitate de producţie şi o mare parte din responsabilitate reveneau lucrătorilor: controlul calităţii, evidenţa producţiei, coordonarea lucrărilor, dispecerizarea ş.a.).

Efectul managementului taylorian s-a soldat cu creşterea productivităţii până la dublarea acesteia, ceea ce a permis companiilor industriei prelucrătoare din SUA care au adoptat acest tip de management să obţină un avantaj concurenţial pe o perioadă de cel puţin 50 ani de la lansarea conceptului - 1911 (Stăncioiu & Militaru, 1998).

În timp ce Taylor a abordat problemele managementului la nivel de operaţii şi atelier, Fayol, inginer minier francez, a adus contribuţii privind concepţia managementului clasic la nivelul ansamblului firmei. Numindu-le elementele managementului, Fayol a definit, în lucrarea sa „Administrarea industrială şi generală”, cinci funcţii ale conducerii: planificarea, organizarea, comanda, coordonarea şi controlul.