Sistemul Monetar European și Uniunea Economică Monetară

INTRODUCERE

Uniunea Europeană reprezintă un spaţiu economico - social şi politic, în construcţie, de o natură şi consistenţă diferită faţă de formele tradiţionale de grupare a intereselor de natură economică şi socială la scară societală.

In prezent, Uniunea Europeană se află în faza de construcţie a Uniunii economice şi monetare. Din Uniunea economică şi monetară, ca formă de integrare, fac parte toate statele membre ale Uniunii Europene, cu deosebirea că unele dintre ele (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, şi Spania) au adoptat moneda Euro, două state (Marea Britanie şi Danemarca) beneficiază de clauza optout, care le permite să aleagă dacă să facă sau nu parte din zona euro, iar celelalte state membre, care au statutul de „stat membru cu derogare de la adoptarea euro” vor trebui să adere la euro într-o perioadă nedeterminată.

Privită ca o etapă superioară a integrării multinaţionale, Uniunea economică şi monetară este rezultatul adâncirii, a intensificării integrării şi presupune :

- politică monetară comună

- strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre

- monedă unică

- liberalizarea fluxurilor de capital

- un sistem instituţional care să coordoneze şi administreze politica monetară

Condiţia de bază pentru crearea şi funcţionarea unei forme integrative de tipul uniunii economice şi monetare o constituie existenţa unei pieţe comune a bunurilor şi serviciilor, deşi în cazul Uniunii Europene, Uniunea economică şi monetară este mai degrabă asociată cu piaţa internă unică.

CAPITOLUL I.

SISTEMUL MONETAR EUROPEAN – O SOLUŢIE PENTRU ÎNTĂRIREA COOPERĂRII MONETARE

I.1. FACTORII CARE AU DETERMINAT CREAREA SISTEMULUI MONETAR EUROPEAN

Uniunea Economică şi Monetară (UEM) este stadiul cel mai avansat al integrării economice, care presupune deja politici monetare comune. Apariţia UEM este legată de evoluţia sistemului de la Bretton Woods. După fluctuaţiile catastrofale din anii 1920 şi devalorizările compensatorii din anii 1930, acordurile de la Bretton Woods (iulie 1944) aveau în vedere stabilizarea ratelor de schimb, prin măsuri monetare concertate :

• un sistem de schimburi fixe, dar ajustabile;

• stabilirea în aur, de fiecare ţară, a valorii externe a monedei naţionale sau în raport cu dolarul (el însuşi evaluat în aur);

• fixarea la ±1% a marjelor de fluctuaţie a monedelor naţionale faţă de dolar;

• trecerea la reajustări ale cursurilor doar în caz de dezechilibre flagrante ale ratelor de schimb.

Instituţiile operaţionale ale acestui sistem de stabilitate monetară erau Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (devenită Banca Mondială).

Acest sistem a fost perturbat mai întâi de politica economică americană din anii 60 care a devenit inflaţionistă în urma finanţării războiului din Vietnam. Ca urmare a unor atacuri speculative, dolarul se depreciază datorită imposibilităţii suportării concomitente a unei politici inflaţioniste independente şi apărării parităţii de schimb. În acest fel, la începutul anilor 60, suma totală de dolari deţinută în străinătate a depăşit acoperirea lor în aur de către Rezervele Federale. Fără garantarea convertibilităţii în aur, sistemul monetar centrat pe dolar se prăbuşeşte. Ca urmare, în august 1971, SUA suspendă convertibilitatea dolarului în aur.