Supervizare

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, supervizarea este definită ca o acţiune „de a vedea un film, un spectacol, a citi un text etc. pentru a constata calitătile lor și pentru a dispune ori a recomanda achiziționarea, reprezentarea, publicarea lor”, mai exact „a controla şi a revizui din nou”.

Supervizarea îşi are drept puncte de plecare în formarea acesteia din asistenţa socială, psihoterapie şi consiliere care ajută la devoltarea profesională continuă a practicanţilor realizând o înţelegere fluentă a ceea ce înseamnă să fii un profesionist în domeniu. Astfel „supervizarea reprezintă o oportunitate de a primi suport, atât practic cât şi teoretic, sub formă de recomandări, idei sau sugetii”(Ponea, Simona, Porumb, Ecaterina-Maria, Racleş, Andreea, Rogojanu, Cătălin, Deschideri postmoderne în sociologie şi asistenţă socială, 2009, editura Lumen, Iaşi). De asemenea, tot în Deschideri postmoderne în sociologie şi asistenţă socială, autorii ne prezintă supervizare internă sau externă şi supervizare individuală sau de grup. Procesul de supervizare presupune prezentarea unui caz social precum şi problemele întâmpinate în procesul de soluţionare a acestuia. În acest caz, supervizorul cunoaşte atât cazul, observând posibilele probleme din caz dar şi calităţile, abilităţile şi cunoştinţele asistentului social raportate la nivelul de pregătire şi gradul de implicare în respectivul caz.

În majoritatea actelor normative și a practicilor profesionale din domeniul asistenţei sociale este menționată supervizarea ca un element de bună practică și de optimizare a acțiunii sociale în beneficiul clientului.

În managementul de caz, ca și ansamblu de măsuri menite să sprijine clientul în virtutea respectării drepturilor omului astfel încât să depășească situația de dificultate în care se află, supervizarea a fost introdusă în vederea sprijinirii managerilor de caz și a responsabililor de caz prevenire în instrumentarea cazurilor și pentru a duce mai departe mesajul de promovare al supervizării în toate domeniile, mai ales în cel social și în special în protecția copilului.

Fără să insistăm prea mult asupra beneficiilor supervizării, amintim doar cateva dintre rolurile supervizorului care au determinat adoptarea acestei practici ca o condiție obligatorie a desfășurării oricărei intervenții sociale.

Astfel, printre rolurile supervizorului îl regăsim pe acela de igienizare, oxigenare a intervenanților de sentimentele grele sau de dificultățile de relație inerente oricărei intervenții sociale și ca urmare, în loc de blocarea cazului în scenarii neadecvate, se obține instrumentarea lui pentru atingerea obiectivului de bunăstare a clientului în cel mai scurt timp și în condiții de maximă calitate.

Supervizarea este folosită și ca experiență de învățare și de fapt e chiar o reală oportunitate de învățare reflexivă în care experiența profesională se îmbină cu analizarea ei și reconsiderarea ei practică și teoretică pe măsura învățării. Adulții învață în raport cu nevoile imediate, supervizarea trebuie sã răspundă acesteia cu efecte pe termen lung, astfel încât, lucrătorii sociali oricare ar fi ei să poată, creativ, să își dezvolte competențele profesionale și atitudinea față de fiecare caz în parte.

În accepțiunea actuală, supervizarea este o activitate de formare continuă sau de consiliere legată de activitatea profesională și orientată spre sarcini profesionale sau de pregătire profesională. Supervizarea ajută la reflexie în activitatea profesională, pentru ca individul să poată activa eficient și cu satisfacție în viața personală și să-și integreze mai bine activitatea cu viața personală.

În acest context devine o relație de tip dialog creativ între supervizor și cel sau cei supervizați în care este promovatã dezvoltarea profesională și munca celui supervizat. Astfel supervizarea aduce un câștig calitativ în ceea ce privește:

- reflexia asupra activității si lărgirea competenței profesionale;

- promovarea resurselor individului şi sau a grupului;

- managementul de criză: reflexie, înțelegere și depășirea situațiilor profesionale dificile;

- îmbunătățirea climatului de muncă;

- susținerea unui demers adecvat privind sursele de stres și solicitările din activitatea profesională;

- prevenirea demotivării sau epuizării profesionale;

- adaptarea la diferite activități, roluri, sarcini şi funcții profesionale;

- formularea de scopuri, dezvoltarea de strategii profesionale și personale;

- îmbunătățirea competențelor sociale;

- depășirea unor situații de conflict între viața profesională și cea personală.

Supervizarea crește calitatea intervenției prin reflecție, dicuții pe cazuri, îmbunătățeste climatul de muncă, comunicarea interdisciplinară, ajută în procesul de luare a deciziilor.

Funcţiile supervizării

Modelele de supervizare s-au schimbat de-a lungul anilor, influenţate fiind de teoriile despre intervenţia socială şi despre schimbarea structurilor organizaţionale, de populaţiile de beneficiari şi de sursele de finanţare. Supervizorii au fost consideraţi ca fiind formatori, consultanţi, terapeuţi, manageri şi chiar administratori, ei sunt descrişi ca profesionişti care au părăsit serviciile directe şi au devenit personal administrativ, dar au fost asistenţi sociali înainte de a deveni supervizori.

Definiţia tradiţională a supervizării a fost construită pe trei funcţii esenţiale ale acesteia administrativă, de sprijin şi educaţională. Prin relaţia de supervizare, asistentul social supervizat primeşte de la supervizor un model de abordare a clientului, pe care-l aplică pentru fiecare caz în parte. Pentru exemplificarea funcţiilor supervizării, apelăm la modelul lui Rich, care le prezintă într-o formă adecvată. În cadrul Modelului integrat al supervizării clinice, elaborat de Philip Rich (1993), supervizarea are următoarele patru funcţii:

1. Facilitarea care implică dezvoltarea şi menţinerea culturii muncii şi determină asistenţii sociali să fie proactivi, creativi, responsabili şi oneşti în comunicarea cu ceilalţi. Această funcţie a supervizării se manifestă dominant în construirea echipei, clarificarea obiectivelor de performanţă, clarificarea rolurilor şi responsabilităţile fiecărui supervizat, rezolvarea problemelor cu care se confruntă asistenţii sociali şi inovarea socială, menită să raspundă dinamic modificărilor permanente din mediul social de intervenţie.