Tehnici și Instrumente Utilizate în Managementul Calității

Dacă înainte de revoluţia industrială producţia era o artă, iar calitatea măsura acestei arte, ulterior când producţia a devenit sistematică şi colectivă, prin depersonalizarea lucrătorilor, a apărut necesitatea supervizării şi controlului calitativ al fiecărui produs fabricat. Schimbările iniţiate în secolul XIX în organizarea producţiei, au avut consecinţe benefice şi asupra calităţii. Aşa de exemplu, concepţia propagată de F.Taylor, a permis specializarea lucrătorilor şi, totodată, creşterea calităţii produselor fabricate. După cel de-al doilea război mondial, lupta pentru creşterea competitivităţii şi acapararea pieţelor de desfacere a generat un nou model de industrie, în care calitatea este considerată factor esenţial de progres.

În prezent a fost definit un nou concept al calităţii, care marchează un salt important în modul de gândire, cu implicaţii profunde asupra calităţii vieţii şi a folosirii resurselor natural ale planetei. Conceptul de calitate totală, conturat la sfârşitul secolului XX , a impus şi instrumentele de gestiunea calităţii. Aceste instrumente statistice, menţionate şi în standardele din familia ISO 9000, au permis reorientarea controlului de calitate, de la sortarea produselor finite, la fazele de fabricaţie. ”Cele 7 instrumente”, denumire sub care sunt cunoscute în practica organizaţiilor, se constituie într-o metodă elementară de cunoaştere şi analiză a cauzelor care determină variaţia caracteristicilor unui produs, proces, eveniment etc., influenţând negativ calitatea acestora. Odată cunoscute, cauzele pot fi corectate în sensul dorit, pe baza soluţiilor stabilite prin folosirea unor metode adecvate.

Cunoaşterea acestor instrumente de către salariaţii organizaţiilor care au implementat un sistem de calitate este obligatorie. Desigur, nu este necesar ca salariaţii să şi-le însuşească dintr-o dată. Dimpotrivă, se recomandă asimilarea treptată, începând cu cele mai simple. Dar pentru conducătorii compartimentelor şi cei ai organizaţiilor, însuşirea în totalitate este obligatorie.

Deşi ne vom rezuma, doar la cele “7 instrumente”, reţinem că în practica curentă numărul acestora este mult mai mare.

A.Tehnici si instrumente clasice :

1 Histograma

Reprezentarea grafică a evoluţiei rezultatelor înregistrate pentru o caracteristică a procesului analizat se poate face cu ajutorul histogramei. În general histogramele se utilizează la măsurarea parametrilor de tendinţă medie, a parametrilor de dispersie şi la vizualizarea distribuţiei, permiţând o apreciere mai bună a dispersiei. Histograma permite o prezentare a datelor pe clase, numărul de puncte pe fiecare clasă fiind un prim indiciu pentru construcţia empirică a unei distribuţii de responsabilitate.

În domeniul calităţii histogramele evidenţiază elementele asupra cărora trebuie intervenit pentru îmbunătăţirea rezultatelor. Se pot elabora numeroase tipuri de histograme, dar cea mai utilizată este histograma de frecvenţă.

Cum se construieşte o histogramă ?

Pe baza datelor culese, şi înregistrate de obicei într-un tabel, se construieşte un număr determinat de intervale în formă de dreptunghiuri lipite. Bazele dreptunghiurilor sunt egale, iar înălţimea este proporţională cu nivelul frecvenţei fenomenului.

Practic, construirea histogramei presupune parcurgerea următoarelor etape:

- întocmirea tabelului cu datele de intrare;

- stabilirea numărului de intervale în funcţie de numărul valorilor cunoscute ale parametrului studiat;

- determinarea valorilor maximă (Vmax)) şi minimă (Vmin) din şirul valorilor parametrului studiat şi a mărimii intervalelor (L);

- trasarea limitelor fiecărui interval pe abscisă şi a frecvenţei datelor acestora pe ordonată;

- desenarea dreptunghiurilor

Prin trasarea histogramei, datele din tabel pot fi interpretate mai uşor şi cu mai multă precizie. În figura nr. 1 se prezintă modelul clasic de histogramă.

Pentru construcţia unei histograme, corespunzător etapelor prezentate mai înainte, ne vom folosi de un exemplu. Să considerăm că datele ce caracterizează problema analizată sunt cele din tabelul nr. 1. Exemplul se referă la controlul preciziei de strunjire a unei piese, pentru o dimensiune de 150 mm, cu o toleranţă admisă de ±5 mm. La stabilirea numărului de clase care vor fi utilizate se are în vedere că cea mai mare valoare este 190, iar cea mai mică 109. În acest caz putem alege 200 şi 100 ca limite superioară şi inferioară ale claselor. Pentru ca histograma să aibă sens este indicat să alegem numărul de clase în funcţie de numărul de observaţii. Dacă pentru cele 100 de date alegem cinci clase, dimensiunea fiecărei clase va fi: (200 –100):5 = 20.Prima clasă va fi 100-120, a doua 120-140 şi aşa mai departe. Distribuţia rezultată a datelor este cea din tabelul nr. 2, iar în fig. nr. 2 se prezintă grafic rezultatul.

Figura 1. Histograma

Tabelul 1.Extras de date

Tabelul 2.Date pentru constructia histogramei

Mărimea intervalelor se stabileşte cu relaţia:

L=V max−V min / n , unde n – numărul intervalelor

Din analiza histogramei se constată că zonele colorate în albastru sunt în afara câmpului de toleranţă admis. Întrucât nu se încadrează în cerinţele normativului sunt considerate neconformităţi, respectiv rebuturi. Pentru analist această informaţie va sta la baza măsurilor ce vor fi propuse în vederea îmbunătăţirii calităţii de execuţie a operaţiei de strunjire.

De subliniat este faptul ca, histogramele cu dispersie mare indică variaţii mari, iar cele în care

rezultatele sunt concentrate în jurul mediei indică variaţii slabe, ceea ce face posibilă stăpânirea procesului care a generat rezultatele.