Teorii ale Dezvoltării Regionale

Studierea teoriilor în domeniul dezvoltării regionale constituie un aspect fundamental, un punct de plecare pentru observarea ulterioară a diferitelor tendinţe, aspecte şi pentru a le clasifica în funcţie de perioadă, curent economic etc. Mai mult, consultarea şi analiza diferitelor teorii facilitează apariţia de noi idei, identificarea complementarităţilor, contribuind astfel la introducerea de elemente novatoare în domeniu.

Acest referat îşi propune să facă o analiză a teoriilor de dezvoltare regională, plasate în contextul general al teoriei dezvoltării economice. Scopul este de a identifica tendinţe, caracteristici, de a observa nuanţele diferite şi evoluţia în timp a proceselor de creştere, în funcţie de context, de evoluţia societăţilor şi economiilor.

În cele din urmă, vom observa în ce măsură teoriile economice ale dezvoltării regionale fundamentează existenţa unei ştiinţe a dezvoltării regionale ca ramură a ştiinţei economice şi, implicit, a unei politici de dezvoltare regională.

Perioadele de evoluţie ale teoriei dezvoltării regionale pot fi clasificate

astfel:

- perioada teoriei clasice;

- perioada teoriei neoclasice;

- perioada teoriilor regionale recente.

1.2.1. Teoriile clasice ale dezvoltării regionale

1. Teoriile localizării

Dezvoltate la începutul secolului al 19-lea, teoriile localizării sunt caracterizate de o abordare complexă a problemelor economice din perspectivă spaţială, ţinând cont atât de elementele teoriei economice generale, cât şi de cele ale ştiinţelor matematice, geografice, ale statisticii etc. În acest tip de abordare complexăţinta unică o reprezintă regiunea, iar modul specific de acţiune localizarea. În funcţie de aspectele urmărite prin localizare, se disting câteva tipuri esenţiale în cadrul teoriilor localizării:

- Teorii ale localizării bazate pe tipurile de transport;

- Teorii ale localizării bazate pe atracţia pieţelor,

- Teorii ale localizării bazate pe profit

A. Teoriile localizării bazate pe tipurile de transport

Antonescu (2003) îl consideră fondator al acestei teorii pe Johann Heinrich von Thünen11 care, începând cu anii 1800, a observat şi tratat fenomenele economice ale vremii sale cu ajutorul analizei spaţiale şi localizării. Thünen şi-a propus realizarea unui model economic care să reflecte, prin construcţia sa, importanţa celor doi factori spaţiali: distanţa şi zona (regiunea). Astfel, istoria teoriei localizării începe cu lucrarea lui Thünen, „Statul izolat”, care propune ideea economiei izolate într-un spaţiu idealizat. Conform acestei teorii, există un stat ideal sau izolat (similar unei câmpii omogene, cu fertilitate egală, fără caracteristici) care are un singur oraş drept centru şi care este aprovizionat cu toate produsele necesare, urmărindu-se în fapt descoperirea unor principii care determină, în astfel de condiţii, pe fermieri să primească rente pe diferite suprafeţe de teren.

Această teorie tradiţională a lui Thünen a fost continuată în şcoala germană de Wilhelm Launhardt, un pionier al economiei matematice. Acesta a fost interesat în special de politicile de preţuri ale căilor ferate, precum şi de elaborarea conceptului legat de amplasarea activităţilor economice. Potrivit acestuia, cu cât se află mai aproape de oraş, proprietarii de teren primesc acelaşi preţ de piaţă, dar plătesc un cost mai mic de transport, câştigând în acest fel o rentă. Aceasta implică faptul ca rentele să fie mai înalte pe amplasamentele apropiate de piaţă şi mai scăzute pe măsură ce distanţa faşă de piaţă se măreşte. Potrivit aceluiaşi model, în jurul unei pieţe centrale culturile agricole se vor repartiza sub formă de inele.

Lucrarea menţionată îşi propune izolarea cheltuielilor de transport, ca funcţie liniară a distanţei, de toţi ceilalţi factori care influenţează localizarea producţiei agricole şi modul de utilizare a terenurilor (clima, topografia, calitatea solului, cererea locuitorilor, calitatea managementului fermierilor, tehnologia utilizată, mijloace de transport, etc.)

Launhardt consideră că localizarea optimă a unei întreprinderi care produce un singur produs cu preţuri constante, îşi desface produsele pe o singură piaţă şi îşi extrage materiile prime din două surse constante este cea care reduce la minim cheltuielile totale de transport pe unitatea de produs, analiza fiind ulterior generalizată la mai multe puncte fixe, considerate debuşeuri pe pieţe multiple şi surse multiple de materii prime (teoria localizării bazată pe costuri).

Din teoriile existente până în acel moment este evidentă o formă nouă de

grupare a principalilor factori ai localizării:

1. costurile de transport şi alte cheltuieli de transfer care variază mai mult sau mai puţin constant în raport cu distanţa faţă de orice punct de referinţă;

2. costurile asociate forţei de muncă, energiei, altor utilităţi consumate care nu variază în funcţie de distanţă;

3. economiile generate de aglomerare care acţionează independent de localizare.

B. Teoriile localizării bazate pe atracţia pieţelor

Teoria clasică a localizării cunoaşte noi valenţe odată cu apariţia teoriei concurenţei monopoliste (1920). Astfel, printre numele de seamă care au contribuit la această tendinţă putem aminti pe Harold Hotelling, Eduard Chamberlin, Abba Lerner, Hans Singer, Tord Palander şi Arthur Smiteis.

Însă cel care a revoluţionat cu adevărat acest curent a fost Christaller, care în anul 1933 a adus o nouă viziune asupra analizelor zonelor de piaţă prin încercarea sa de a determina mărimea, numărul şi distribuţia oraşelor în zonă pe baza unor observaţii analitice asupra comportamentului consumatorilor.

Ulterior, teoria locului central şi analiza zonelor de piaţă în condiţii monopoliste a căpătat importanţă în tratatul lui August Lösch despre economia localizării, lucrare ce a avut drept scop concentrarea teoriilor privind economia spaţială realizate până atunci şi aplicarea teoriei echilibrului general în aceste