Traiectorii ale modernizării și reformei în administrația publică

CAP. I Modernizarea administraţiei publice

În secolul XXI, asistăm la evoluţii diferite ale sistemului administraţiei publice, serviciului public în întreaga lume. „Vechea administraţie” nu mai corespunde schimbărilor tehnologice, internationalizării, demografiei şi guvernării moderne în general. Astfel asteptările tot mai mari ale cetaţenilor de la sectorul public, delegarea şi descentralizarea, presiunile financiare şi tendinţele de internaţionalizare, apariţia unor tehnologii noi, individualizarea, evolutia demografica au devenit factori determinanţi ai schimbării.

Funcţionarea unei administraţii publice moderne, flexibile şi eficiente constituie o condiţie esenţială a transformării structurale a societăţii româneşti, a realizării unei reforme profunde în toate domeniile vieţii social-economice, a creşterii rolului cetaţeanului în luarea deciziilor. Consolidarea autonomiei locale, administrative şi financiare, perfecţionarea cadrului general legislativ, armonizarea cu reglementările europene vor reprezenta, în mare masură, o schimbare de fond a raportului dintre administraţie şi cetăţean, punând în mai mare masură accentul pe eficienţă. Reuşita reformei în administraţia publică nu este posibilă decât prin stabilirea unei relatii între individ şi stat, bazată pe responsabilitate. Statul oferă cetaţeanului şanse şi cere, în schimb, responsabilitate.

Politicile publice sunt administrate prin intermediul unor structuri tot mai complexe, al unor structuri de guvernare descentralizate, al parteneriatelor public-privat şi al cooperării dintre ONG-uri, consultanţi şi guvern. Preocuparea guvernelor, a puterilor executive pentru actul de guvernare, din perspectiva satisfacerii interesului public, a dimensionării realiste a nevoii publice, scăderea cheltuielilor publice şi creşterea calitaţii serviciilor publice au reprezentat premise ale reformei sectorului public. În acest sens transformarea administraţiei într-un „serviciu” supus rigorilor pieţei şi a publicului, în actorul pieţei „clientul” se constituia, la sfarşitul secolului XX, într-un obiectiv prioritar al guvernării moderne, obiectiv pe care îl întalnim şi astăzi, condiţionat de evoluţia factorilor economici, sociali, politici, financiari, dintre care amintim: presiunile bugetare, cu accent pe îmbunatâtirea calităţii serviciilor ca mijloc de reducere a costurilor sau de a „face mai mult cu cheltuieli mai mici”; un public mai pretenţios, care doreşte să beneficieze de servicii mai bune şi să aibă un cuvant de spus privind aceste servicii.

CAP. II Reforma în administraţia publică-noţiune şi conţinut

Termenul de reformă, are atât semnificaţii preluate din lumea afacerilor cum ar fi “transformare” şi “reinventare”, cât şi tradiţionalele accepţiuni de “modernizare” şi “îmbunatăţire” specifice sectorului public.Trebuie precizat ca termenul reformă implica nu numai o simplă schimbare, ci o schimbare avantajoasă, benefică. El presupune o mişcare deliberată de la o stare (trecută) mai puţin dezirabilă, la o stare (viitoare) mai mult dezirabilă, ţinând cont de nevoile, aşteptările şi dorinţele cetăţenilor.

Dincolo de dezbaterile clasice referitoare la evoluţia sistemelor administrative, modelelor de organizare şi probleme ale raţionalităţii limitate, întreaga dezbatere modernă asupra reformei administrative se bazează pe termeni noi, deosebit de interesanţi precum reinventarea guvernămîntului sau noul management public(NMP).

Ideea “reinventării guvernamîntului” s-a manifestat atât în Statele Unite cât şi în Europa; aşa cum remarcau Osborne şi Gaebler, apariţia unui guvernămînt antreprenorial constituie o evoluţie inevitabila: “guvern după guvern şi sistem public după sistem public, reinventarea este singura opţiune posibilăa”. Noile abordări în materie de management public sunt descrise ca o “modernizare” a organizaţiilor publice:” guvernele din ţările cele mai dezvoltate sunt pe cale a reconsidera sau revedea ipotezele fundamentale în ceea ce priveşte sectorul public/ privat”. Putem vorbi din acest punct de vedere de descoperirea unui “nou model” în ceea ce priveşte sectorul public, un model de “managerialism” care se distinge de administraţia birocraţica tradiţională. Principalele componente ale noii tendinţe se referă în principal la:

• etica ce lasă managerilor libertatea de a coordona, acţiona şi gira problemele

punerea în practică a criteriilor şi măsurilor de performanţa explicite;

• importanţa semnificativă acordată controlului rezultatelor creşterea concurenţei datorită contractelor pe durată determinată şi a procedurilor de oferte publice;

• adaptarea stilului de gestiune tipic sectorului privat;

• introducerea disciplinei şi controlului în utilizarea resurselor.

Acest model de acţiune publică se încadrează într-un nou tip de cultură axată pe rezultate într-un sector public mai puţin centralizat, cultura caracterizată prin:

• privilegierea interesului pentru rezultate în termeni de rentabilitate, eficacitate şi calitate a serviciilor, înlocuirea structurilor organizaţionale puternic centralizate şi ierarhizate cu medii de gestionare descentralizată, în care deciziile asupra alocării resurselor şi furnizării de servicii sunt mult mai apropiate de punctul de ”livrare”, permiţând deţinerea de informaţii de la clienţi şi alte grupuri interesate ;

• posibilitatea de a studia alternativele existente în furnizarea serviciilor publice, în ideea obţinerii unor efecte politice mai rentabile în ceea ce priveşte costurile ;

• importanţă acordată eficacităţii serviciilor furnizate direct de sectorul public, prin crearea unor obiective de productivitate şi crearea unor medii concurenţiale în interiorul şi între organizaţiile sectorului public.

• întarirea, la nivel central, a abilitaţilor strategice capabile să ghideze evoluţia statului şi să îi permită să reacţioneze adecvat, suplu şi cu costuri scăzute schimbărilor externe şi diverselor interese.