Agromarketingul

Nevoia de a înţelege, prezice şi satisface cererea de produse agroalimentare a consumatorului este atât de importantă încât eforturile de satisfacere a ei au dat naştere unei activităţi speciale numite agromarketing sau marketing agroalimentar. Agromarketingul, ca specializare sau ramură a marketingului, trebuie văzut ca o componentă integrantă a agrobusinessului, incluzând toate activităţile care contribuie la coordonarea producţiei, distribuţiei şi promovării produselor agroalimentare în concordanţă cu cererea consumatorilor. În sens larg, agrobusinessul cuprinde atât activităţile care oferă agriculturii resursele necesare, situate în amonte faţă de agricultor, cât şi pe cele din avalul acestuia, respectiv colectarea, prelucrarea, distribuţia şi comercializarea produselor agricole. În cadrul economiilor de piaţă dezvoltate, în multe din aceste activităţi sunt implicate mari companii, multe din ele operând şi în afara graniţelor naţionale. Agrobusinessul este eficient numai în măsura în care consumatorilor le sunt oferite alimente în cantităţi suficiente, într-o varietate corespunzătoare şi la preţuri rezonabile. Fundamentarea şi desfăşurarea tuturor activităţilor şi proceselor economice ce compun agrobusinessul, prin prisma opticii de marketing, au menirea de a asigura pe deplin acest lucru, marketingul afirmându-se tot mai mult ca o ştiinţă a raţionalizării şi optimizării.

Cu cât întreprinzătorii agricoli devin mai specializaţi în activitatea lor economică, cu atât intră în contact cu alţi agenţi economici pentru a se aproviziona cu produsele şi serviciile de care au nevoie şi pentru a vinde cel puţin o parte din producţia obţinută. Pentru o perioadă de timp, cumpărătorii şi vânzătorii rămân în contact apropiat şi fiecare parte este capabilă să stabilească ce şi cât are nevoie să cumpere sau, după caz, ce şi cât doreşte să vândă cealaltă parte. Cu cât economiile agroalimentare se dezvoltă, numărul fermelor comerciale şi volumul schimburilor de produse creşte, manifestându-se o nevoie concomitentă tot mai crescândă de servicii de marketing, cum ar fi stocarea, depozitarea, condiţionarea, ambalarea şi transportul produselor, oferirea de informaţii de marketing etc. Aceste servicii de marketing sunt prestate de intermediari specializaţi în astfel de activităţi, iar contactele directe între producătorii şi consumatorii finali sunt tot mai reduse, mărfurile şi informaţiile fiind schimbate prin sisteme de marketing tot mai complexe. În multe ţări (teoretic în toate ţările aflate în curs de dezvoltare), agricultura reprezintă o ramură însemnată a economiei, care le asigură cele mai importante surse de materii prime pentru industria prelucrătoare şi cea mai mare parte a locurilor de muncă pentru populaţia activă. În aceste ţări, pentru hrană se cheltuiesc peste 50% din veniturile medii ale unei familii. La polul opus – din acest punct de vedere – se situează americanii, care cheltuiesc numai 12%, respectiv vest-europenii, cu cheltuieli alimentare cuprinse între 15 şi 20 % din venitul mediu familial. Dacă în ţările dezvoltate numărul săracilor este redus şi este uşor să se realizeze programe speciale de distribuţie a alimentelor de care aceştia au nevoie, în multe din ţările în curs de dezvoltare populaţia subalimentată este majoritară, fiind necesară adoptarea unor sisteme de marketing adecvate şi eficiente pentru asigurarea hranei acesteia. Însăşi dezvoltarea economiei duce la crearea unor sisteme de marketing agricol mai sofisticate şi mai eficiente. Pe măsură ce experienţa economică a ţărilor creşte, rata de urbanizare tinde să sporească substanţial. Unii economişti, referindu-se la acest aspect, consideră, că, dacă sporul populaţiei într-o ţară dezvoltată este de 3 %, populaţia oraşelor acelei ţări va creşte cu 4 %. În esenţă, aceasta înseamnă că numărul populaţiei urbane ce trebuie hrănită de populaţia rurală se va dubla în următorii 15 ani. Acest fenomen are implicaţii majore asupra sistemelor de agromarketing şi producţiei de alimente, fiind necesară direcţionarea produselor către centrele de consum. În aceste condiţii, ponderea fermelor de subzistenţă se va diminua, crescând numărul şi dimensiunea fermelor comerciale, agricultura însăşi devenind mai puţin bazată pe forţa de muncă umană şi animală în favoarea muncii mecanizate. În perioada actuală, pieţele agricole şi alimentare au devenit spaţiul economic în care producătorii şi consumatorii, presupuşi buni cunoscători ai cererii şi ofertei, sunt interesaţi de obţinerea celui mai bun preţ şi, în acelaşi timp, al celui mai bun şi ieftin produs. Agromarketingul are un rol deosebit în realizarea acestor deziderate. Prin gama tot mai largă de metode şi tehnici de studiere şi de anticipare a schimbărilor pieţei, de servicii logistice, de tehnici şi metode promoţionale, precum şi de alte instrumente cu ajutorul cărora se realizează un contact cât mai eficient cu piaţa, puse la îndemâna factorilor interesaţi, agromarketingul poate deveni o adevărată instituţie menită să orienteze producţia agricolă şi alimentară în funcţie de necesitate, dar şi să găsească momentele, locurile şi metodele de valorificare a acesteia în cele mai bune condiţii, atât pentru producătorii agricoli şi procesatori, cât şi pentru consumatori. În general, aplicarea unui marketing eficient în activitatea întreprinderilor agricole şi alimentare este limitată de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt:

- existenţa unei infrastructuri a distribuţiei fizice a mărfurilor agricole şi alimentare inadecvate practicării marketingului modern, şi anume:

- reţeaua de căi ferate şi şosele, în cea mai mare parte, nu permite efectuarea de transporturi rapide, fără pierderi şi cu costuri reduse;

- lipsa lanţului de frig la cvasitotalitatea produselor;

- insuficienţa şi echiparea necorespunzătoare a depozitelor şi halelor în care se condiţionează, stochează, depozitează şi ambalează produsele agricole;

- existenţa unui parc de mijloace de transport rutier pentru transportul produselor agricole şi alimentare cu uzură fizică şi morală ridicată şi cu un grad redus de specializare;

- poziţia slabă de negociatori a producătorilor agricoli în cadrul filierelor de produs, mai ales în raport cu procesatorii sau integratorii;

- nivelul slab de organizare instituţională a pieţelor agricole şi alimentare datorită insuficienţei legilor, regulamentelor de funcţionare şi de reglare a acestora;

- existenţa unor sisteme informaţionale ale agromarketingului - pe produse - inadecvate ca modalitate de organizare şi aproape total insuficiente ca volum şi calitate a informaţiilor oferite factorilor interesaţi, îndeosebi producătorilor agricoli.

Cele mai importante dintre obiectivele politicilor de agromarketing sunt următoarele:

- stimularea creşterii producţiei agroalimentare şi continua adaptare a acesteia la modificarea cererii de consum a populaţiei şi a exportului;

- creşterea gradului de competitivitate a produselor agricole şi alimentare româneşti;

- îmbunătăţirea distribuţiei inputurilor agricole şi neagricole către producători;

- perfecţionarea şi creşterea eficienţei structurilor de agromarketing, mai ales a celor privind distribuţia produselor agricole şi alimentare, precum şi modernizarea infrastructurii acesteia;

- protecţia consumatorilor faţă de producerea şi comercializarea unor produse necorespunzătoare din punct de vedere calitativ, care afectează sănătatea şi chiar securitatea acestora.