Băncile centrale și politica monetară

Cap. I Obiectivele politicii economice si ale politicii monetare

1.1 Obiectivele politicii economice

Experienta ultimelor decenii din tarile occidentale dezvoltate, dar si din alte tari care au optat pentru democratie si economie de piata, a individualizat urmatoarele cinci obiective generale ale politicii economice:

- Stabilitatea preturilor (controlul inflatiei);

- Ocuparea fortei de munca (controlul somajului);

- Cresterea economica;

- Echilibrul extern (stabilitatea balantei de plati);

- Controlul deficitului bugetar (suportabilitatea datoriei publice).

Atingerea simultana a acestor obiectivenu este o regula, intrucat chiar in conjuncturile cele mai favorabile si in tarile cele mai stabile ele suntgreu compatibile. Atingerea unor performante superioare la un obiectiv se face frecvent prin acceptarea unor performante mai slabe in cazul altor obiective.

Stabilitatea preturilor

Intr-o economie de piata functionala preturile sunt libere,ele reflectand in mod curent nu numai structura concurentiala a costurilor, dar si evolutia nemijlocita a raportului cerere-oferta. Nivelul preturilor este reflectat de trei principali indicatori:

- Indicele preturilor cu ridicata;

- Indicele preturilor de consum;

- Deflatorul produsului intern brut.

In contrapunere fenomenul inflationist este in esenta definit drept modificarea in sensul cresterii a tuturor preturilor, pe un trend permanent si rezultand majorarea sistematica a indicilor de pert mentionati mai inainte, cu peste 5% pe an. In functie de marimea ei literature de specialitate distinge si fefineste diferite categorii de inflatie: inflatie taratoare; inflatie galopanta; hiperinflatie etc.

Din punct de vedere al politiciloe economice, este acceptata idea ca o rata a inflatiei de pana la 10% pe an nu ridica probleme deosebite; pana la 40-50% pe an poate fi controlata; peste 100% pe an reprezinta riscuri majore sa se transforme in hiperinflatie sis a distruga mecanismeleeconomiei de piata. In cazul economiilor de tranzitie de la planificarea centralizata la mecanismele de piata se mai distinge inflatia corectiva.

Ocuparea fortei de munca

Ocuparea fortei de munca intr-o proportie cat mai inalta, respective o rata a somajului cat mai mica, reprezinta un alt obiectiv central al politicii economice , urmarit atat pentru ca reflecta cresterea economica dar mai ales pacea sociala. De remarcat ca fenomenele nu se suprapun, in cazul unor rigiditati structurale in economie, cresterea poate coexista cu o rata inalta a somajului. Pe de alta parte un grad ridicat al fortei de munca, in conditiile mentinerii unor structuri ineficiente in economie, pericliteaza calitatea cresterii economice si in ultima instanta nivelul de trai. Din punct de vedere al definirii obiectivului este mult mai semnificativa utilizarea ca indicator al ratei somajului decat al nivelului de ocupare deoarece, in conditiile in care poulatia activa sporeste, rata somajului poate creste in acelasi timp cu nivelul fortei de munca ocupate.

Dupa natura cauzelo de ordin macroeconomic care il determina, somajul poate fi clasificat in:

- Somaj frictional – determinat de functionarea naturala a pietei muncii, adica de perioadele in care indivizii isi schimba locul de munca;

- Somaj structural – cauzat de restrangerea sau disparitia unor ocupatii, uramare, in special a automatizarii si informatizarii proceselor productive si activitatilor economico-sociale, modificarii continue a structurii nevoilor sociale;

- Somaj ciclic – provocat de perioadele de recesiune ca urmare a alternantei ciclurilor economice.

Cresterea economica

Cresterea economica nu este privita drept o finalitate ca atare, ci pentru posibilitatile pe care le ofera, imbunatatirea nivelului de trai in present si in perspectivele cresterii acestuia in viitor.

Luan in considerare dezideratul ridicam nivelul de trai, se impune masurarea cresterii economice in termini reli, nu numai in termini nominali. Cea mai obisnuita cuantificare a cresterii economice este aceea a cresterii PIB real. Apropierea de esenta conceptului impune insa cautarea unor indicatori mai fideli. Astfel, nu poate fi considerate satisfacatoare o crestere a PIB doar in aceeasi proportie cu sporirea populatiei, PIB pe locuitor reprezinta probabil o masura mai buna. Nici aceasta nu este insa sufficient de semnificativa, intrucat cresterea bunastarii poate fi masurata si prin extinderea timpului liber. Ca urmare in numeroase tari, productivitatea muncii pe om/ora este considerate o cuantificare mai buna a cresterii economice.

Echilibrul extern

Echilibrul extern este urmarit prin situatia balantei de platiexterne si rezervelor de mijloace de plata internationale. Intr-un anumit punct de vedere, un deficit al balantei de plati nu este, in mod necesar, un fenomen ce trebuie evitat. El semnifica faptul ca tara poate obtine din strainatate bunurile si serviciile pe care le doreste. O parte a acestor importuri este platita de exporturile tarii si de investitiile facute de strainatate. Diferenta ramasa este finantata prin datoria externa sau scaderea rezervelor.

Controlul deficitului bugetar

Politica keynesista de stimulare a cererii interne prin cheltuieli guvernamentale a determinat acumularea in timp a unor importante deficite bugetare si formarea unei datorii publice substantiale in majoritatea statelor dezvoltate. Finantarea acesteia si mai ales povara dobanzilor a devenit o problema majora, cu impact puternic asupra achilibrului economic general. In consecinta controlul deficitului bugetar este frcvent inclus intre obiectivele principale ale politicii economice.

1.2 Mix-ul de politici economice

Atingerea obiectivelor economice presupune utilizarea unor instrumente specifice, aflate la indemana fiecarui grup de politici intr-o gama mai restransa (cazul politicii monetare) sau mai larga (cazul politicii fiscal-bugetare). In scopul realizarii simultane a doua sau mai multe obiective, autoritatile trebuie sa aiba in vedere o serie de corelatii care se pot stabilii intre principalii indicatori macroeconomici, in raport cu experienta pozitiva acumulata in trecut (asa numita “memorie colectiva”) cu toate teoriile monetare care graviteaza in jurul teoriei cantitative a banilor si, bineanteles cu teoria “la moda” care domina gandirea economica intr-o anumita perioada.

Cazul cel mai reprezentativ este cel al corelatiei dintre stabilitatea preturilor si ocuparea fortei de munca, incercarile de a reduce rata somajului prin stimularea cererii au drept rezultat, de regula, cresterea nivelului general al preturilor.

Nu exista nici un conflict intre obiectivul accelerarii cresterii economice sic el al mentinerii unei rate scazute a somajului. Dimpotriva, aceste obiective se afla intr-o relatie de independenta, de potentare reciproca. Relatia dintre cresterea economica si stabilitatea preturilor este una invers controversata.

In ultimii ani, din ce in ce mai multa atentie se acorda posibilei contradictii dintre dezideratul stabilitatii preturilor si al ocuparii fortei de munca, pe de o parte sic el al conservarii mediului si al evitarii poluarii, pe de alta parte.