Conceptul modern de marcare a mărfurilor

INTRODUCERE

Marca este un element foarte important al unui produs și reprezintă „cartea de vizită” a acestuia în fața consumatorului, oferindu-i o garanție anticipată a calității. Marca informează consumatorul despre performanțele produsului și permite efectuarea deosebirii dintre produsele asemănătoare dar de o proveniență diferită. Tot prin intermediul acesteia se facilizează informarea clienților despre anumite caracteristici ale produselor, consumatorii având deja o idee precoce despre ceea ce urmează să utilizeze.

Actualitatea lucrării este redată prin necesitatea cunoașterii principalelor caracteristici ale mărcilor comerciale, face referință la aspectele generale ale marcării mărfurilor precum și la rolul acestora. Considerată deseori ca fiind cel mai prețios bun al întreprinderii, marca servește atât producătorilor cât și consumatorilor.

Deși are și o formă fizică care este în general transmisă printr-un nume, un slogan și un simbol, marca este în primul rând o valoare intangibilă, o sumă a conexiunilor emoționale pe care publicul le-a legat de marca respectivă. Prin urmare, marca este întotdeauna o promisiune a calității și satisfacției clientului.Valoarea mărcii comerciale se află în notorietatea sa și familiarizarea cu consumatorul, care este legată de brand, perspectiva favorabilă, intensitatea și caracterul unic al valorilor emoționale asociate cu acesta.

Scopul lucrării este de a forma o privire de ansamblu asupra esenței mărcilor comerciale, a necesității cunoașterii acestora, precum și efectuarea unei analize asupra trăsăturilor pe care le încorporează. Lucrarea urmează a-și îndeplini scopul datorită prezentării unei informații clare și concise privind subiectul, precum și formarea unor concluzii eligibile asupra temei cercetat. Lucrarea constituie o gamă amplă de metode și instrumente de cercetare, pornind de la informații generale teoretice, documentări științifice și abordarea individuală a informației privind conceptul modern de marcare.

Marcarea fiind adesea cea mai importantă valoare pe care o deține o companie, fiind o imagine a reputației sale.

Capitolul I. ISTORICUL APARIȚIEI MĂRCILOR

Folosirea mărcilor de fabrică se cunoaște din cele mai vechi timpuri. Vestitele fabrici de ceramică din China și Japonia, a căror valoare artistică este atât de prețuită, poartă însemnări, care nu sunt altceva, decât semnele distinctive, cu care artistul sau comerciantul înțelegea să-și identifice produsele. Practica însemnării obiectelor cu mărci proprii a început, probabil, cu marcarea vitelor pentru ca acestea să nu mai poată fi furate. Imagini cu vite marcate au fost descoperite în mai multe morminte egiptene antice din anul 2700 î.Hr. Marcarea a fost adaptată apoi și pentru alte tipuri de bunuri. Mărcile identitare, precum ștampilele aplicate pe ceramică, erau și ele folosite în Egiptul antic.

Aceeași constatare se poate face despre civilizația greacă și romană. În Grecia artiștii își semnau, cu propriul lor nume operele, iar la romani era răspândit uzul mărcilor constând din figuri. Însăși administrația fiscală uza de aceste mijloace de identificare, pentru produsele fabricilor aparținând Statului. O dovedesc vasele de pământ descoperite la Aosta, care poartă inițialele R.P.A. (Res Publica Augustorum).

De o protecție legală a mărcilor de fabrică nu se poate vorbi cu certitudine decât în perioada medievală. Cercetătorii sunt îndemnați să admită această opinie, pe considerația că, în perioada caracterizată prin producția întemeiată pe existența breslelor de producători și comercianți, mărcile erau obligatorii. Ele constau dintr-o dublă marcare. Pe de o parte o marcă a corporației, din care făcea parte și producătorul, de altă parte, o a doua marcă, a producătorului însăși, pe care acesta trebuia să o aleagă chiar în momentul înscrierii sale în corporație. Această obligativitate avea de scop nu atât să ocrotească interesul, de ordin privat al producătorului, cât, mai ales, să garanteze că mărfurile erau fabricate cu riguroasă observare a regulilor privitoare la producție, instituite de autoritatea corporativă.

Cu toate acestea, numai misiunea mărcilor corporației era la început pedepsită. Mai târziu, abia într-o etapă următoare, și-a făcut drum ideea ocrotirii mărcii cu caracter privat, a producătorului. Ocrotirea mărcii uzurpate a producătorului se făcea, după cum o atestă vechii scriitori italieni Baldo și Bartolo, prin mijlocirea a două acțiuni, pe care le vom regăsi și în dreptul în vigoare; o acțiune în revendicare în caz de uzurpare-revindicați și o acțiune negatorie interdictum uti possidetisîntemeiate ambele pe conceptul, că marca aparține aceluia care a creat-o și a folosit-o mai întâi, adică pe principiul anteriorității posesiei (prior tempore prior iure).

Deosebit de aceste sancțiuni, cu caracter civil, uzurparea mărcii era pedepsită penal. Marea revoluție franceză a adus desființarea breslelor, prin consecință dispariția mărcilor aparținând acestora și permanentizarea mărcilor individuale, ca mijloc de conservare a reputației întreprinderilor producătoare. Trecem, astfel, într-o nouă etapă, pe care o putem denumi a legiuirilor naționale, caracterizată, la început, prin prevederea unor dispoziții cu caracter penal - cel mai des chiar în codul penal - care pedepsește delictul de contrafacere a mărfurilor (codul penal francez din 1810 art. 142; codul italian albertin din 1839 art. 406) iar, apoi, prin elaborarea unor legi speciale și organice, având ca scop reglementarea completă a materiei. Fără îndoială, că această fază ultimă corespunde dezvoltării pe care a luat-o industria veacului XIX, datorită aplicației aburului și electricității, care au făcut posibilă producția în masă, deci ruperea legăturilor directe între producător și consumator și răspândirea produselor pe întinsul unor piețe, care evadează din cercul restrâns al locului de producție.

Alături de legiuirile cu caracter național, este de remarcat că pricinile arătate, ale penetrației produselor pe piața internațională, au făcut necesară o reglementare a protecției mărcii dincolo de hotarul până unde se întinde suveranitatea statului, pe teritoriul căruia bunurile au fost produse. Aceasta s-a realizat prin convenția Uniunii din Paris din 1883, urmată de Aranjamentul de la Madrid din 1891, de modificările convenției de la Paris, prin convențiile de la Bruxelles din 1900 și Washington din 1911, revizuite la Haga în 1925.