Traficul de Copii

Introducere

Traficul de fiinţe umane reprezintă una dintre cele mai grave forme de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului. Atunci când victima este copil, cu atât consecinţele negative la nivel fizic şi psihologic asupra dezvoltării acestuia sunt mai puternice.

Periodic, intr-o parte sau alta a globului apar dezvaluiri despre retele specializate in traficul de organe. Nu de puţine ori, acestea îmbină două sau trei tipuri diferite de trafic: femei destinate prostituţiei, copii pentru adopţii şi chiar mai rău, copii "adoptaţi" doar pentru a le fi “recoltate” organele, in vederea transplanturilor.

România este în primul rând o ţară de origine pentru copiii victime ale traficului. De asemenea, România este o importantă rută în tranzitul victimelor din Republica Moldova şi Ucraina. În acest sens, o parte din aceste victime care tranzitează România sunt exploatate aici, deşi nu există evidenţe oficiale în acest sens.

Există o strânsă legătură între traficul de fiinţe umane şi sărăcie, nivelul scăzut al educaţiei, dorinţa de a avea o viaţă mai bună în afara ţării, migraţia pentru muncă, lipsa informaţiilor privind traficul şi lipsa unei culturi a migraţiei. Copiii cu un grad ridicat de risc de a fi traficaţi provin din comunităţi cu o incidenţă ridicată a migraţiei temporare pentru muncă în străinătate, din familii sărace, sunt copii abuzaţi/neglijaţi, copii lipsiţi de îngrijire părintească (copiii străzii, copiii din instituţii rezidenţiale de protecţie). De asemenea, copiii separaţi sunt într-o situaţie cu grad ridicat de risc de a fi traficaţi în scopul exploatării în ţările de destinaţie.

Cea mai frecventă modalitate de recrutare o reprezintă falsele promisiuni de muncă venite din partea unor cunoştinţe, rude sau prieteni. Uneori chiar părinţii sunt implicaţi în procesul de traficare, fie consimţind la părăsirea ţării de către copil (uneori ştiind ce fel de „muncă” va presta copilul), fie plecând împreună cu copilul în scopul exploatării acestuia ori în scopul vânzării către un alt exploatator în ţara de destinaţie.

Rutele traficului sunt similare cu rutele migraţiei pentru muncă temporară. De aceea copiii nu suspectează nimic până la trecerea frontierei, crezând că pleacă în străinătate pentru diverse munci necalificate. De obicei copiii părăsesc ţara cu documente legale. Sunt însă cazuri în care copiii traficaţi au traversat graniţa ocolind punctele de control ale frontierei prin pădure sau traversând Dunărea cu barca. Probabilitatea de trecere frauduloasă a frontierei este mai ridicată în cazul copiilor foarte mici, deoarece pentru aceştia procedura legală este mult mai complicată.

În prezent, România are un set legislativ comprehensiv privind fenomenul traficului de fiinţe umane, iar cadrul instituţional pentru implementarea prevederilor legale a început să se dezvolte. Unităţi de poliţie specializate în prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane operează la nivel judeţean, în timp ce la nivel naţional a fost înfiinţat Grupul Interministerial care coordonează şi monitorizează implementarea Planului Naţional privind combaterea traficului de fiinţe umane. Unele instituţii ale statului au început să acorde importanţă fenomenului, dezvoltând programe sau departamente specializate. De asemenea, la sfârşitul anului 2003 şi-a început activitatea Sub-grupul Interministerial privind prevenirea şi combaterea traficului de copii.

Referitor la procesul de reintegrare şi reabilitare a victimelor, ONG-urile au dezvoltat servicii speciale, având echipe multidisciplinare de specialişti pregătiţi pe problema traficului de fiinţe umane. Reintegrarea şi reabilitarea copiilor victime ale traficului se realizează în concordanţă cu nevoile speciale şi caracteristicile copiilor.

Există însă şi puncte slabe în procesul complex de reabilitare şi reintegrare a copiilor traficaţi în scopul exploatării. În primul rând nu există adăposturi specializate pentru copiii victime, datorită lipsei resurselor financiare. Acest fapt face şi mai dificil procesul de reintegrare şi reabilitare a copiilor traficaţi. Copiii sunt cazaţi în adăposturi pentru victimele adulte sau în centre de plasament, împreună cu copiii lipsiţi de îngrijire părintească, ori în centre destinate protecţiei victimelor violenţei domestice. În general, instituţiile se adresează tuturor formelor de trafic de fiinţe umane, fără a acorda o atenţie specială traficului de copii.

La nivelul instituţiilor statului, serviciile sociale publice destinate copiilor victime ale traficului nu sunt dezvoltate, chiar dacă Planul Naţional prevede crearea unor adăposturi şi stipulează dreptul la asistenţă juridică, medicală, socială şi psihologică.

Procesul de reintegrare este de asemenea dificil datorită lipsei informaţiilor la nivelul publicului larg. Există o atitudine generală de blamare a victimelor abuzului sexual, care se reflectă şi asupra victimelor traficului de fiinţe umane.

Majoritatea victimelor traficului provin din zona Moldovei, care este una dintre cele mai sărace zone din România. Serviciile destinate victimelor traficului sunt insuficient dezvoltate în această zonă în comparaţie cu numărul victimelor şi cu acoperirea geografică, fiind necesare mai multe resurse alocate pentru această regiune.

Lipsa coordonării între actorii sociali implicaţi în prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane generează o serie de probleme. Unele victime beneficiază simultan de serviciile mai multor ONG-uri, în timp ce alte victime nu sunt incluse în nici un program de reabilitare şi reintegrare.

Legislaţia privind prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane este relativ nouă, iar experienţa în implementarea acesteia este redusă.

Numărul scăzut al condamnărilor poate fi explicat prin complexitatea fenomenului traficului de fiinţe umane, reţelele de traficanţi fiind bine organizate şi dificil de neutralizat. De cele mai multe ori recrutorul este o persoană cunoscută, iar victima se teme să depună plângere împotriva acestuia. Unele victime îşi retrag plângerile în timpul procesului datorită ameninţărilor traficanţilor ori pentru că le este teamă să recunoască în faţa familiei ceea e li s-a întâmplat (încercând să evite respingerea publică).