Comunicarea audio vizuală

Televiziunea este mijlocul de comunicare de masa cu cel mai mare impact asupra societatii. Tehnic vorbind, este definita ca un procedeu de descompunere, transmitere la distanta si apoi de recompunere a imaginilor.

Inventata între cele 2 razboaie mondiale, nu s-a dezvoltat ca una dintre media publice decât de la sfârsitul anilor 1940, în Statele Unite apoi si în Europa. Copil al radioului si al cinematografului, acest suport a cultivat în mod progresiv un limbaj care, original fiind, îi permite sa ocupe o pozitie importanta în sistemul mediatic.

Atunci când îsi face aparitia, la începutul anilor 1930, ea suscita brusc uimirea primilor observatori fascinati de noua « teleprezenta » permisa de aceasta forma inedita de media. Este perceputa de analistii care îi poarta interes ca un remarcabil « mijloc documentar » ce mareste considerabil puterea informatiei data de radio, adaugând auzul vederii.

Televiziunea functioneaza pe baza capacitatii seleniului de a transforma datorita radiatiilor de electroni (baleiaj), energia luminoasa în energie electrica si invers.

Analiza imaginii se efectueaza cu ajutorul unei camere electronice, care converteste imaginea optica într-o imagine corespondenta. Pentru aceasta, un fascicol de electroni baleiaza în spatele unui ecran alcatuit dintr-o multitudine de puncte luminoase, dispuse pe 525 de linii care compun 25 de imagini (fotograme) pe secunda.

Imaginea analizata este transformata într-un semnal electric ce va fi transmis prin radiodifuzie. La receptie, imaginea este reconstituita prin acelasi procedeu.

Ecranul unui televizor e compus dintr-o multitudine de puncte fluorescente, excitate prin modularea semnalelor electrice, luminuozitatea fiind data de voltajul tubului catodic.

Camera de luat vederi, care imita în buna masura ochiul omenesc, este aparatul principal în tehnica televiziunii. În esenta, o camera video serveste la captarea semnalelor luminoase, a radiatiilor electromagnetice corespunzatoare, si la transformarea lor în semnal electric. Daca imaginile ce se afla în câmpul de interes al camerei pot suferi modificari în timp, spatiu si culoare, semnalul electric rezultant variaza doar în timp.

Undele electromagnetice prin care se transmite semnalul de televiziune au lungimi de unda ultrascurte (de la 10 metri la 0,1 milimetri) respectiv frecvente extrem de mari (de la 300 de megahertzi la 3000 de gigahertzi).

Ca si în radio, exista 2 compartimente principale : studioul si regia tehnica. Studioul este un spatiu interior postului în care se desfasoara emisiunea. Acolo, prezentatorul realizeaza programul, fiind filmat de operatorii de imagine (cameramani). Fiecare imagine surprinsa de camerele video în studio este vizibila pe câte un monitor aflat în regia tehnica. În aceasta încapere, regizorul face selectia imaginilor ce vor fi emise sau, dupa caz, înregistrate.

Inventatorii care au contribuit la nasterea televiziunii au fost : inginerul german Paul Nipkov care a creat discul folosit la analiza imaginii în televiziunea mecanica ; fizicianul italian Guglielmo Marconi, cel care la doar 20 de ani a pus bazele radioului scotând undele hertziene din laborator (recompensat cu Premiul Nobel pentru Fizica) ; scotianul J. L. Baird (aparatorul televiziunii mecanice) si francezii Rene Barthelemy si Henry de France.

Important de stiut este ca exista 2 tipuri de televiziune : mecanica si electronica. Din 1937, cea electronica s-a impus printr-un serviciu permanent de televiziune deschis de BBC.

Emisia regulata începe în Statele Unite în 1939, iar din 1950 este emis un program de 28 de ore pe saptamâna cu o antena situata pe Turnul Eiffel. Apoi, programe regulate încep sa fie emise si în alte tari precum : Suedia, Spania, România (în 1956) etc.

Daca dam timpul înapoi si caracterizam televiziunea putem observa ca anii ’60 au fost marcati de inventarea TV color. Principiul consta în descompunerea imaginii în 3 spectre (albastru-verde-rosu) si superpozitionarea lor pe un ecran tricrom care are în componenta de 3 ori mai multe « puncte » decât un televizor alb-negru.

Anii ’70 au surprins introducerea noilor media (TV prin cablu, TV prin satelit etc) ce au permis alegerea mai multor programme, mai ales de origine straina si o utilizare cât mai flexibila a televizorului.

Anii ’80 se caracterizeaza prin adaptarea sistemelor audio-vizuale nationale în fata invaziei programelor importate.

Anii ’90 marcheaza diversificarea fara precedent a programelor si emisiunilor, concomitent cu perfectionarea tehnicilor de transmitere a informatiilor prin intermediul noilor media.

Prima perioada a televiziunii se caracterizeaza printr-o orientare pedagogica încarnata de mediatori ce întretin cu telespectatorii o relatie asimetrica si ierarhizata, tradusa printr-o programare discontinua, organizata în jurul emisiunilor înzestrate cu o mare longevitate ce îmbraca o functie « rituala » pentru privitori.

Noua era se diferentiaza printr-o tensiune crescuta asupra destinatarului, solicitat fara întrerupere de animatori. Instalati în decoruri adesea construite dupa modelul interioarelor telespectatorilor, acesti moderatori cu ton familiar solicita în permanenta publicul în modul complicitatii în emisiuni compozite (care amesteca în mod nedistinct informatia si divertismentul) si articulate unele cu altele.

Trecând peste amanuntele tehnice si micul istoric, ne vom ocupa de ceea ce ne intereseaza în mod special, adica de caracteristicile si efectele pe care le are televiziunea asupra telespectatorului care astazi face parte din « societatea informatiei » si este victima lipsita de aparare a « bombardamentului informational » :

Televiziunea este cel mai ieftin mijloc de comunicare de masa din punctul de vedere al receptorilor, lucru deloc neglijabil într-o economie caracterizata de decalaje enorme între diferitele categorii sociale. Se poate constata ca orice om aflat în posesia unui televizor, are acces aproape gratuit la informatie (bineînteles exceptând plata abonamentului la societatea de TV prin cablu sau TV publica si factura la energia electrica).

Mesajul audio-vizual beneficiaza de forta de patrundere (vorbind la sensul propriu). Daca în urma cu mai bine de 13 ani pentru a obtine o informatie televizata trebuia sa faci un drum catre casa, astazi informatiile pot fi receptate de aproape oriunde : localuri publice, magazine, camere si receptii de hotel etc. Odata cu dezvoltarea tehnologiei în domeniul telefoniei celulare, a aparut si o « televiziune mobila » fiindca se pot urmari programe TV pe ecranul telefonului, gratie aplicatiilor Internetului.