Manipularea Presei de-a Lungul Timpului

Introducere

Obiectivitatea a fost multă vreme subiect al unor interminabile critici răuvoitoare în şcolile de ziaristică. Dacă şi azi se mai discută despre acest subiect, este pentru a se recunoaşte că nu există obiectivitate. Într-adevăr, cum să faci ca un eveniment să fie "trăit" ca atare, aşa cum s-a produs, după ce a parcurs drumul făcut din atâtea filtre: martorii săi direcţi (dacă au fost) sau obiectivul camerelor (dacă au fost acolo), povestirea lor, ceea ce au înţeles primii ziarişti sosiţi la faţa locului (dacă au sosit), studioul de montaj, telescriptul sau satelitul, "stilizarea" în biroul redactorilor (dacă se mai stilizează), încărcătura emoţională pe care o produce evenimentul celor care-l trăiesc, îl transmit şi în final, prezintă informaţia publicului (oricare ar fi mijlocul de comunicare în masă), trecutul personal, cultura, formaţia ideologică a acestora?

De aceea, astăzi se vorbeşte despre imparţialitate, incoruptibilitate, nepărtinire, cinste. Dar presa, jurnalişti, informaţia sunt din ce în ce mai puţin crezute de publicul amator. Multiple sondaje şi studii înterprinse de câţiva ani încoace arată că o parte crescândă a consumatorilor de informaţie estimează că mijloacele de comunicare în masă şi jurnalişti nu spun adevărul sau mint pur şi simplu. Din nefericire şi ziarişti sunt convinşi de acest lucru. Auzim destul de des comentarii ironice sau răutăcioase, din partea jurnaliştilor unei redacţii, la adresa confraţilor din aceeiaşi redacţie sau din alta, care ar fi comis o "stângăcie". Într-atât de mult crestiunea a devenit un joc. Un joc periculos. Pentru ca el maschează lipsa de reflecţie. Pentru o persoană care şi-a făcut o meserie din a raporta cât mai cinstit posibil, dacă nu adevărul, cel puţin evenimentul, n-ar trebui sa fie nimic mai umilitor decât faptul de a constata că este din ce în ce mai puţin crezut de către public. Jurnalistul trebuie să-şi pună, în acest moment, multiple întrebări. Din păcate, nu o face, continuând să lucreze într-o industrie ale cărei mecanisme le stăpâneşte din ce în ce mai puţin. O industrie care, totuşi, se bazează în mod esenţial pe credibilitatea lor.

"S-a spus mult prea repede că presa, prin procedeele ei de fabricaţie, nu putea să fie în afara progresului ştiinţific şi tehnic. Numai că aceasta este dirijată nu spre cel mai bun serviciu adus omului, ci spre cel mai mare profit. Libertatea presei tinde să se reducă, astfel, la o libertate de a întreprinde..."

Jean C. Texier

Modul informării publicului

Ca şi în alte dăţi de-a lungul istoriei, presa ieşea/ îşi depăşea rolul pe care şi-l asumase: cel de a informa "obiectiv". În timpul celor două conflicte mondiale, presa contribuise activ la "efortul" războiului. Dar, cu ocazia crizei din Golf, era prima oară când ea devansa dorinţele lumii politice şi lansa strigăte de război unanime "înaintea" lumii politice. Era, în acelaşi timp şi prima oară când ea servea nu un scop politic, ci unul pur economic: apărarea bariului de petrol sub plătit.

Aplicând principiul avansat de dr. Theodor Valence, director al operaţiunilor speciale ale armatei Statelor Unite, conform căruia războiul psihologic ar trebui să dea - în termeni de cost - eficacitate - rezultate mai bune pentru "apărarea lumii libere" decât războiul convenţional, CIA a pus la punct un program de acţiune cu ajutorul departamentelor de psihologie şi de stiinţe sociale ale unor universităţi americane. Acestea au stabilit că folosirea presei este indispensabilă, întrucât este credibilă în ochii cititorului , care o consideră independentă de Putere şi insensibilă la presiuni. CIA a experimentat acest program în Chile, în timpul campaniei prezidenţiale din 1964. Au fost luate ca ţintă femeile mic-burgheze. Scopul urmărit era de a le face pe acestea să asimileze anxietăţile lor cu comunismul şi să-l identifice pe candidatul partidului "Unitatea populară" cu comunismul internaţional. Rezultatul: femeile şi-au dat masiv votul candidatului democrat-creştin. După acest strălucit succes, s-a decis aplicarea metodei pe o scară mai largă, în cursul campaniei electorale din 1970. Aceasta a fost utilizată şi în 1973 pentru răsturnarea lui Allende. Metoda este folosită azi pe scară largă. Ţinta publică: ziariştii însăşi. E mult mai eficace.

Între anii 1979-1989 la radio, timpul "jurnalului" a fost redus de la 27 de ore la 19 ore pe săptămână, iar la televiziune timpul pentru informaţiile de actualitate a fost redus la jumătate. Motivul este clar: spui mai puţine lucruri şi prezinţi mai puţine mărturii dacă dispui de jumătate din timpul avut.

Datorită acestor măsuri, ziariştii din birourile redacţiilor apelează din ce în ce mai mult la agenţii de presă (Agence France-Presse, din Franţa, Associated Press şi United Press International din Statele Unite şi Reuter din Anglia). Corespondenţii sau trimişii speciali în străinătate ai acestor agenţii trăiesc, în general, sub clopot de sticlă (la Hiltonul sau Intercontinentalul din centru) şi schimbă între ei informaţii, idei, ştiri şi contacte. Este ceea ce s-ar putea numi "efectul Hilton". Rezultatul este că toţi relatează un eveniment în acelaşi mod şi în aceiaşi termeni. Semantic, toţi sunt influenţaţi de "reportajul interpretativ" pus la punct prin anii '70 de Associated Press şi United Press International. El presupune să se acorde mai multă importanţă interpretării decât faptului în sine pentru că faptul este sistematic "rău interpretat" de intelectualii influenţi. Ceea ce dă rezultatele următoare: pentru lovitura de stat a lui Pinochet, în Chile, titluri relativ modeste. Pentru "curăţirea" pieţei Tienanmen, în China, titluri "şoc".

Rezultatul preluării ziarelor de către un singur proprietar

Deoarece controlul mai multor ziare preexistente a fost preluat de către un singur proprietar a dus la reducerea numărului de ziarişti, grupându-i într-o singură redacţie centalizată, cu misiunea de a umple coloanele diferitelor sale cotidiane. Trei rezultate apar datorită acestui fapt: supraîncărcaţi cu sarcini, ziarişti nu vor mai putea ancheta pe teren şi vor recurge din ce în ce mai mult la agenţiile de presă şi la comunicatele de presă; informaţiile care ar trebui să intereseze un public foarte divers sunt normalizate, banalizate, din ce în ce mai îndepărtatede preocupările cititorului; debordaţi, ziariştii se vor opune din ce în ce mai puţin ca o informaţie (comunicat) venind de la o sursă (interprindere, guvern, poliţie) să fie trimisă direct la tipografie, fără a mai trece prin redacţie. Un ziarist care trebuie să umple două pagini de ziar va fi tentat să se inspire din ce în ce mai mult din materiale gata făcute, mestecate dinainte. Ziarele, deşi poartă titluri diferite, au tendinţa de a oferi un conţinut din ce în ce mai identic şi din ce în ce mai puţin critic.

Posturile de televiziune/radio

În sectorul audio-vizualului, situaţia este încă şi mai proastă. Pentru a crea un post de televiziune sau de radio, sunt necesare investiţii mari. Ceea ce numai marile grupuri financiare îşi pot permite. Şi ca să reducă costurile si să sporească beneficiile, aceştia recurg din ce în ce mai mult la reţelele de informaţie internaţionale, până acum toate nord-americane.