Mimică

Faţa fiecărui individ poartă informaţii despre atribute

biologice şi sociale importante, cum ar fi identitatea, specia,

genul, vârsta, precum şi starea emoţională

Putem „citi" persoana de lângă noi? Sau pe cea cu care interacţionăm? înainte, în timpul sau la finalul unei discuţii? De multe ori, limbajul nonverbal dezvăluie ceea ce am fi vrut să aflăm prin comunicarea verbală. Ce trebuie să avem în vedere dacă dorim să „descifrăm" interlocutorul? De exemplu, într-o discuţie amicală dintre două persoane care nu s-au mai văzut de mult, „luminarea feţei" unuia dintre ei, râsul, zâmbetul ori strângerea în braţe arată bucuria revederii. Doar o simplă strângere de mână, un aer distant sau o privire rece denotă, pe de altă parte, mai degrabă rezervare şi o dorinţă foarte mare de a ieşi cât mai repede dintr-un posibil dialog.

Paul Ekman şi Wallance V. Friesen au identificat trei componente ale feţei în comunicarea emoţiilor. Prima componentă este reprezentată de partea de sus a feţei, fruntea şi sprâncenele. A doua, partea de mijloc: urechile, ochii şi pomeţii obrajilor, în fine, cea de-a treia componentă, partea de jos a feţei, nasul, gura şi bărbia. Toate acestea ilustrează şase tipuri de emoţii: furia, dezgustul, teama, bucuria, supărarea, satisfacţia şi surprinderea, recunoscute ca fiind universale (L. Sullivan şi S. Kirkpatrick, 1996,391). Pe lângă acestea, Jonathan Haidt şi Dacher Keltner (1999) mai supun atenţiei şi alte stări: jena, ruşinea, compasiunea, amuzamentul, „muşcarea limbii" (tongue bite), acoperirea feţei şi mirarea (Figura 1). Să nu uităm că, de multe ori, variaţiile culturale sunt cele care contribuie la manifestarea expresiilor faciale. Trebuie să ţinem seama totuşi de câteva lucruri: variaţiile culturale pot fi interpretate prin faptul că „unele gesturi sunt specifice unei culturi", după cum altele pot fi interpretate ca fiind universale, în acelaşi timp, aceste variaţii mai ţin şi de normele culturale care „maschează, inhibă ori exagerează expresiile faciale naturale". Mai mult, dacă ne referim la emoţii, acestea pot fi interpretate ca aflându-se sub influenţa culturală a ţării respective .

k) amuzament; 1) „muşcarea limbii;m) acoperirea feţei; n) mirare

Fig. 1. Expresiile faciale după Paul Ekman (a, b, c, d, e, f, g), expresiile faciale studiate recent (h, i, j, k) şi alte expresii studiate (l, m, n) (după J. Haidt şi D. Keltner, 1999,234)

Cercetările ce au avut ca obiect de studiu faţa umană au demonstrat că expresia feţei influenţează de multe ori comportamentul, decizia sau evoluţia multor lucruri în diferite situaţii în care indivizii interacţionează . De exemplu, o persoană care are o înfăţişare plăcută, este tot timpul cu zâmbetul pe buze are şanse mult mai mari de angajare, în comparaţie cu una care afişează o atitudine distantă şi nu are un aspect fizic prea plăcut. Totodată, s-a constatat că persoanele adulte care prezintă caracteristici faciale imature pot fi percepute ca fiind lipsite de ajutor, slabe, supuse, dependente sau, în funcţie de cultură, călduroase şi feminine (M. Cunningham et al., 1995; D. Perrett et al., 1998; L. Zebrowitz et al, 1993).

S-a constatat că adulţii folosesc limbajul copilăros (baby talK) „cu acei copii care au trăsături angelice" (C. Keating et al, 2003, 91). Un astfel de limbaj poate ajuta la îmbunătăţirea abilităţilor copiilor de a îndeplini diferite sarcini, ei receptând din partea adulţilor simpatie şi aprobare (ajutorul şi simpatia exercitate asupra lor sunt mult mai mari în comparaţie cu cele arătate copiilor cu o faţă matură), în cazul elevilor şi studenţilor, situaţia este asemănătoare. Bărbaţii cu faţă de copil au precizat că sunt „mult mai lipsiţi de putere în ce priveşte interacţiunile sociale, faţă de bărbaţii care au o privire, respectiv înfăţişare matură" (D. Berry şi J. Landry, 1997, apud C. Keating et al, 2003,91). Şi în sălile de judecată întâlnim un astfel de comportament. Cu cât acuzatul are şi afişează o faţă de copil, cu atât mai mult şansele ca decizia finală să fie împotrivă sunt mai mici ori pedeapsa să fie una nu foarte aspră, chiar în cazurile grave (L. Zebrowitz şi S. McDonald, 1991). O parte a specialiştilor din domeniu consideră că aceste atribuiri sunt rezultatul „suprageneralizării inferenţelor", care pot lua o formă „adaptativă" când vorbim de dezvoltarea umană (L. Zebrowitz şi M. Collins, 1997). Foarte multe investigaţii „în care caracteristicile faciale au fost măsurate sau manipulate confirmă faptul că aceste caracteristici imature, cum ar fi ochii mari, sprâncenele subţiri, maxilarele rotunde" (C. Keating et al., 2003, 91) arată lipsa de ajutor, căldura, dependenţa, slăbiciunea (M. Cunningham et al., 1990; C. Keating şi J. Doyle, 2002). Pe de altă parte, caracteristicile mature (ochii mici, buzele subţiri, maxilarele pătrate, părul lins dat pe spate) evidenţiază dominarea (independenţă, putere, viclenie, şiretenie, respectiv masculinitate) începând încă din tinereţe (C. Keating et al, 2003, 92).

Există studii care au vizat posibila legătură dintre maturitatea facială şi ajutorul acordat semenilor în diferite situaţii. Un exemplu elocvent în acest sens este cel al persoanelor care au joburi „ce necesită o căldură interpersonală, respectiv acceptare" (C.Keating et al., 2003). Profesorii, asistentele medicale, clerul afişează bunătate în nenumărate rânduri prin intermediul unei „feţe de copil" (M. Collins şi L. Zebrowitz, 1995). în acest context, s-a demonstrat influenţa caracteristicilor faciale asupra comportamentelor umane. Caro line F. Keating et al. (2003, 89) au arătat că, în cele mai multe din cazuri, „caracteristicile neotenice îi fac pe adulţi să pară supuşi, slabi, naivi, feminini, compasionali şi oneşti, dar nu cu mai mult sau mai puţin atractivi, potrivit caracteristicilor-de maturitate".