Modelul Presei Comuniste

Din perspectiva comunismului, presa nu putea fi altceva decât o armã a puterii dotatã cu misiuni şi sarcini precise care erau :

- educarea maselor,

- mobilizarea maselor pentru îndeplinerea unor obiective politice şi economice,

- combaterea duşmanilor,

- lãudarea realizãrilor regimului.

Presa era vãzutã ca o modalitate de manipulare a populaţiei, ca o armã psihologicã capabilã sã inducã maselor ideile dorite de putere, iar realizarea obiectivelor nu ar fi fost posibilã fãrã obţinerea controlului absolut asupra mass-media.

Controlul se exercita ”în amonte”, prin controlarea surselor implicate în producţia de mass-media, prin deţinerea monopolului financiar şi, ”în aval”, prin verificarea mesajelor de presã înainte de difuzare. Regimul comunist se caracterizeazã prin distribuţia centralizatã a resurselor. Astfel, un grup restrâns de oameni deţine monopolul asupra diferitelor categorii de surse şi fixeazã criteriile de distribuire în funcţie de interesele lor.

Ca urmare, numãrul de frecvenţe şi de ore de program, atribuite cu stricteţe, ancoreazã instituţiile din sfera audiovizualului în cadre temporale uşor de controlat, iar fondurile alocate cu o zgârcenie calculatã conduc la restrângerea sferei de activitate a jurnaliştilor.

Controlul Puterii se exercitã şi asupra unei alte resurse din amonte, şi anume structura organizaţionalã. Aparatul de partid controla accesul în lumea presei, efectuând selecţia cadrelor, conform unor criterii selective, de ordin social, politic şi ideologic. Redacţiile erau construite dupã o schemã piramidalã, în care eşaloanele editoriale numeroase aveau misiunea de a controla conţinuturile produse de eşaloanele reporterilor. Dupã redactarea şi aprobarea materialelor în redacţie, mai multe filtre succesive asigurau verificarea repetatã a materialelor şi eliminarea elementelor considerate indezirabile.

Ziariştii erau siliţi sã prezinte ceva diferit de ceea ce trãiau şi vedeau în jurul lor, sã prezinte o falsã realitate a reuşitelor, a progresului, a bunastãrii, a adeziunii şi a mobilizãrii maselor. Aveam de-a face cu un discurs social lipsit atât de adevãr cât şi de conţinut.

Accesul la informaţii era posibil numai prin intermediul instanţelor stabilite de Putere: comitetele de propagandã, agenţiile de presã de stat, documente oficiale, şedinţe, congrese şi conferinţe atent regizate. Aici se ofereau date filtrate, reorganizate, cu valoare propagandisticã. Astfel, realitatea era reinterpretatã, ierarhizatã şi filtratã.

Întâmplãrile negative – catastrofe, accidente, mişcãri sociale, proteste – erau total eliminate, iar neprevãzutul era evacuat, era eludat din mesajele mass-media, deoarece contrazicea imaginea idealã a unei societãţi perfecte şi continuu controlate de partid.

În locul realitãţii apare o “non-realitate”. O ficţiune ciudată, puternic ideologizatã, prin care se glorifică sistemul şi ”conducãtorii iubiţi şi înţelepţi” ai acestuia. Se enumeră realizãri economice fără precedent, fără egal, fără a se prezenta ”la zi”, puncte de referinţă mondiale sau europene sau măcar a unor state din imediata vecinătate, ci doar acele perpetue trimiteri la realizările anului 1938, considerat anul de vârf pentru dezvoltarea economică şi socială a României burghezo-moşiereşti. Se prezintă integral documentele de partid şi se verifică însuşirea acestora inclusiv de ne-membrii partidului comunist, întrucât şi aceştia sunt constructori ai Societăţii Socialiste Multilateral Dezvoltate. Se critică vehement imperialismul şi societatea capitalistă, considerată în stare de putrefacţie şi de prăbuşire continuă. În acelaşi timp, pentru contra-balansare, se construiesc portrete de eroi ai socialismului. Se organizează grandioase manifestări de preamărire a socialismului, comunismului şi, sub masca pacifismului, se cultivă cultul personalităţii.

Grilele de programe din audiovizual respectã strategii propagandistice, adeseori în contradicţie cu ritmul vieţii casnice a populaţiei (a se vedea programul din 25 Decembrie 1989 la care am făcut referire la începutul lucrării), temele sunt fixate în concordanţã cu evenimentele oficiale, fapt care plaseazã într-o ipostazã de “campanie” de mobilizare şi propagandã permanentã.