Boala West Nile

Cap.1. Scurtă descriere a Febrei West Nile la om şi animale

1.1. Definiţie, importanţă şi etiologie

Febra West Nile este o boală infecţioasă întâlnită la cabaline dar şi la om caracterizată printr-o simptomatologie ce diferă de la un simplu sindrom gripal până la encefalomielită. (Tudor Perianu 2005)

Importanţa bolii constă în evoluţia, uneori mortală la cabaline şi faptul că se transmite la om, la care se manifestă printr-i simptomatologie asemănătoare gripei ( 1 – 15 % din cazuri prezintă semne de meningită şi/sau encefalită). În România encefalita a făcut mai multe victme umane în 1996.

Boala a fost descrisă în 1937 într-o provincie din Uganda (Africa) la o femeie ce prezenta un sindrom febril, în care agentul etiologic a fost izolat din sânge. Ulterior boala s-a înregistrat în mai multe ţări din Africa, Asia, Europa, America de Nord.

Agentul cauzal este un virus – West Nile Virus ( WNV), încadrat în genul Flavivirus, familia Flaviviridae. Glicoproteina E ( de înveliş) este responsabilă de activitatea hemaglutinantă. Replicarea virusului are loc în citoplasma celulei gazdă.

Fig.1.1. Structura virusului West Nile

(după http://viralzone.expasy.org/all_by_species/24.html )

1.2. Patogeneză

Virusul febrei West Nile dezvoltă numai o viremie tranzitorie sau nedectabilă dar capabilă de a traversa bariera hematoencefalică replicându-se în neuroni fiind neurotrop. Trunchiul cerebral poate fi afectat, fiind responsabil în funcţiile motorii mulţi pacienti ce prezintă faza acuta a bolii mor în urma infecţiei. ( după Stephen R. Palmer – Zoonoze ).

Imunitatea mediată celular ce către limfocitele B şi T, ce migrează din capilarele sangvine în reţeaua neuronală, fagociteză celulele infectate şi determină producerea de anticorpi intratecali cu specificitate pentru virus. Pacienţii care supraveţuiesc pot exprima diferite grade de sechele mentale /fizice datorită pierderii de neuroni.

Fig.1.2. Răspândirea virusului West Nile în organism

( după www.nature.com/ )

1.3. Epidemiologie

În condiţii naturale receptivi sunt caii, unele specii de păsări cum ar fi porumbei, raţe, pescăruşi dar şi omul.

În zonele enzootice virusul circulă între ţânţarii vectori şi pasările gazdă. Virusul a fost izolat de la 43 specii de ţânţari, mai ales din genul Culex fiind principalul implicat in transmiterea bolii, de la un număr mare de specii de păsări şi de la numeroase mamifere.

Virusul este preluat de la păsările infectate, de ţânţari în organismul cărora se multiplică şi ajunge în glandele salivare, ulterior după o perioadă de incubaţie de câteva zile vor transmite virusul prin înţepătură la o gazdă sensibilă cum ar fi cabalinele sau omul.

Păsările fac o infecţie asimptomatică dar sunt singurele care dezvoltă o viremie puternică pentru a infecta ţânţarii şi a declanşa ciclul infecţios. Ecvinele nu constituie o sursă se infecţie deşi fac boala clinică; transmiterea directă de la om la om, cal - cal, cal – om sau om – cal nu este posibilă. Trebuie subliniat faptul că păsările migratoareau un rol determinant în introducerea bolii în teritorii unde nu a mai fost semnalată.