Interferonul

Interferonul este o proteina sintetizata in mod normal in unele celule din organism, avand rolul in special in apararea impotriva infectiilor bacteriene, virale si parazitare, si cea anticanceroasa. Substanta antivirala sintetizata de celula gazda sub actiunea unui virus, a unui acid nucleic viral sau, in mod normal exceptional, chiar a unui acid nucleic normal. Este net diferita de anticorpi.

Interferonul este o proteina produsa in mod natural de celule sub actiunea virusurilor. Eliberarea lui in circulatia sangvina determina producerea unor enzime care contracareaza atacul viral. Din acest motiv, interferonul este considerat o posibila resursa terapeutica in lupta cu virusurile. Actiunea sa in organism este antivirala si de modulare imunologica.

Oamenii de stiinta au determinat existenta a trei grupe distincte de interferon, fiecare cu mai multe tipuri, produse de celule diferite: leucocite, fibroblasti (celule ale tesutului conjunctiv de forma stelata sau alungita), alte celule implicate in raspunsul de aparare imuna.

Clasele identificate pana in prezent se numesc alfa, beta si gamma interferon. Initial s-a considerat ca interferonii sunt specifici fiecarei specii, dar cercetarile au demonstrat ca unele tipuri de interferon pot fi active si la nivelul altor specii.

Interferonul, singur sau in combinatie cu ribavirina, face parte din tratamentul medicamentos in cazul hepatitei virale C, un proces inflamator al ficatului. Pentru a nu inrautati starea ficatului, medicii recomanda limitarea consumului de alcool pe perioada tratamentului.

Substanta a organismului dotata cu proprietati antivirale, anticanceroase si modulatoare ale functiei imuni tare.

Interferonii fac parte din citokine, proteine mici secretate de diferite tipuri de celule, care au o actiune regulatoare si stimulatoare a sistemului imunitar. Exista trei tipuri de interferoni: interferonul alfa, produs de monocite; beta, de catre fibroblasti; gama, de catre limfocitele T.

Interferonii, obtinuti prin inginerie genetica, sunt utilizati in tratamentul sarcomului lui Kaposi din cadrul SIDA, in cel al hepatitei cronice si al unor cancere Ei sunt administrati pe cale subcutanata sau intramusculara.

Efectele lor adverse depind de doza absorbita, dar ele sunt reversibile

Interferonii gama sunt pana la 300 ori mai eficace decat alte tipuri de interferoni, dar ei reduc productia de anticorpi in organism, favorizand astfel suprainfectiile.

In schimb, toti interferonii suscita productia de autoanticorpi (anticorpi indreptati impotriva insusi subiectului).

Exista mai multe tipuri de interferon:

- alfa 1,2 si 4 fiind cele mai utilizate in tratament;

- IFN-beta 2 larg utilizat in tratament;

- IFN-delta;

- IFN-epsilon;

- IFN-gamma -utilizat in tratament in unele situatii;

- IFN-kappa;

- IFN-lambda-1,2,3;

- IFN-omega;

- IFN-tau;

- IFN-zeta.

Interferonul alfa beta si omega sunt incadrate in tipul I de interferoni, iar interferonul gamma in tipul II, fiind si cele mai utilizate in tratamentul curent al unor boli.

Preparatele de interferon care se utilizeaza curent in terapie sunt urmatoarele:

Interferon Denumite comerciala

- Interferon alfa 2a Roferon A;

- Interferon alfa 2b Intron A;

- Interferon alfa leucocitar Multiferon;

- Interferon beta 1a lichid Rebif;

- Interferon beta 1a liofilizat Avonex;

- Interferon beta 1b Betaseron / Betaferon;

- Interferon alfa 2a pegilat Pegasys;

- Interferon alfa 2b pegilat PegIntron;

- Interferon gamma 1b Actimmune.

Obţinerea interferonilor.

Interferonii sunt produşi de celule specializate pentru lupta împotriva infecţiilor virale. Ei au fost descoperiţi în 1957 de F.Isaacs şi I.Lindenmann la Institutul Naţional de Cercetări Medicale de lângă Londra. Interferonii reprezintă nişte substanţe proteice (din 146-166 de aminoacizi) şi sunt produşi în cantităţi infime de celula animală sau umană, când un virus pătrunde în organism.

Există mai multe tipuri de interferoni: interferonul leucocitar (α), interferonul fibroblastelor (β) şi interferonul limfocitelor T sau interferonul imun (γ).

Ei pot fi obţinuţi prin tehnici clasice (din celulele sanguine şi din fibroblaste) şi prin tehnici de recombinare genică.

Pentru a obţine interferon din celulele sanguine sau din fibroblastele cultivate, acestea sunt infectate cu un virus, iar după 24 de ore prin centrifugare şi purificare se izolează din mediul de cultură. Dintr-un litru de sânge se poate extrage până la 1 mkg (10-3 grame) de interferon.

În 1980, savanţii americani W.Gilbert şi C.Weissmann şi japonezul T.Taniguki au produs interferonul uman cu ajutorul unor colibacili cu genomul modificat.

Celulele de E. coli nu pot transforma predecesorul interferonului în interferon activ, de aceea, iniţial, complexul de ADN, format dintr-o regiune nucleotidică reglatoare şi o regiune ce determină structura interferonului, este supus acţiunii enzimelor de restricţie, care taie molecula de ADN aproximativ la frontiera acestor două catene (genei interferonului nu-i ajunge un triplet ATG). Codonul omis (ATG) este anexat prin sinteză chimică.

Gena interferonului se încadrează în continuare într-un plasmid, care se transferă în E. coli. Astfel, colibacilii sintetizează interferonul uman. Dintr-un litru de suspensie de E. coli (circa 1011 celule) se pot extrage până la 5 mg de interferon (adică de 5000 de ori mai mult decât din 1 litru de sânge).

Tehnicile de inginerie genică permit obţinerea preparatelor hibride de interferon cu un spectru larg de acţiune.