Intoxicația cu plante ce conțin glicozizi digitalici

INTRODUCERE

Glucozizii sau glicozizii sunt glucide din grupa heterozide, care se găsesc în plante, conţinând în molecula lor una sau mai multe monoza-haride şi o altă substanţă, generic numită aglicon. Agliconul sau agluconul poate fi fenol, alcool, nitril, aldehidă etc, determinând tipurile de glucozizi : nitrilglucozizi, tioglucozizi, glucoalcaloizi (solanina), digitaloglucozizi etc. Sunt hidrolizaţi cu acizi diluaţi, la cald, sau cu enzime, la rece.

După natura zaharurilor se împart în glucozide, galactozine, mono-zide, ramnozide etc. Denumirile glucozizilor, ca digitoxină, gitoxină, gita-lină, digitonină, convolvulină, andromedotoxină, adonidozid, adenover-mozid, ibrionidină, brionină, gratiolină, gratiogenină, dafin, selepiadină, vincetoxină, heleborină, heleboreină, oleandrină, ligustrină, poridină, rinantin etc:, corespund, în majoritatea lor, denumirii plantelor cu conţinut de glucozizi.

În cantităţi mici, la fel ca alcaloizii, glucozizii au proprietăţi farmacodinamice şi toxice foarte active. Sunt toxice care acţionează asu¬pra miocardului, musculaturii şi sistemului nervos central, traduse clinic la minimum 12 ore, printr-o evoluţie supraacută sau acută, prin tulburări grave de excitaţie şi inhibiţie nervoasă, dereglări ale funcţiilor diverselor organe, mai ales cardiocirculatorii şi digestive etc. Leziunile mai impor¬tante sunt cele ale stării de asfixie şi ale gastroenteritei. Prognosticul este grav, iar tratamentul este simptomatic : pansamente digestive, soluţii iodate, atropină etc. Măsurile profilactice sunt identice ca în intoxicaţiile cu alcaloizi. Prin uscare, însilozare, fierbere etc, glicozizii din unele plante se reduc parţial, în timp ce la altele, toxicitatea creşte, astfel că chiar fânul prezintă pericol comparabil cu al plantelor cu alcaloizi (cu atât mai mult ia plantele care conţin şi alcaloizi). Glucozizii se metabolizează şi se elimină în scurt timp din organismul animal (12-36 ore). Laptele este toxic în primele 24 ore.

GLICOZIZI CARDIOTONICI

ISTORIC

1600 î.H. Intr-un papirus Egiptean – efectele terapeutice ale plantei (ceapa mării)

1250 d.H. O carte farmaceutică Galeză menţionează “Foxes glofa” ca și

componentă a unor unguente utilizate în tratamentul cefaleei și a spasmelor

1542 Leonard Fuchs descrie plantele Digitalis purpurea, Lutea și Lanata în detaliu. Dă numele știinţific al plantei “ Digitalis” și recomandă utilizarea ei ca diuretic

1785 Medicul Scoţian William Withering

“O relatare a plantei “ Fox Glove” sau Digitalis și a unor indicaţii în utlizarea ei: cu noţiuni practice asupra hidropiziei și a altor boli”

1865 Livingstone Raportează că botanistul John Kirk a avut o scădere a pulsului în urma auto-administrării a sâmburilor de Strofantus

1875 Schmiedeberg izolează digitoxina din Digitalis, un coleg ia 3.5 mg din

substanţa cristalină timp de 5 zile succesive prezentând efecte adverse teribile

1916 Straub a studiat efectele digitoxinei asupra unui cord izolat

1930 Smith a izolat digoxin din frunzele plantei Digitalis lanata

SURSE

Glicozidele cardiotonice, în număr de aproximativ 50, sunt compuşi de origine vegetală obţinuţi, prin extracţie, din frunzele sau seminţele unor plante din familiile Scrophulriaceae (Digitalis purpureea, D. lanata), Apocinaceae (Strophantus kombae, S. gratus, Nerium oleander), Liliaceae (Scilla maritima – poză , Convalaria majalis), Ranunculaceae (Adonis vernalis).

Cardiotonicele majore se obţin din speciile de Digitalis şi Strophanthus, iar cardiotonicele minore din celelalte specii. Implicaţiile toxicologice ale glicozidelor cardiotonice decurg din intoxicaţiile acute accidentale.

Alte surse a glicozidelor cardiace

• Oleandrul

• Preparate herbale / afrodisiace

– Chan Su

– “Rock Hard”

• Bufotoxina – broaște

• Substanţe endogene digitalo-mimetice