Pericolele Chimice din Mierea de Albine - Streptomicina, Eritromicina si Sulfamidele

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Pericolele Chimice din Mierea de Albine - Streptomicina, Eritromicina si Sulfamidele.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier docx de 22 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Medicina Veterinara

Cuprins

Capitolul I : Introducere
1.1. Definiție, istoric 2
1.2. Clasificare 3
1.3. Producerea mierii, utilizări 4
1.4. Proprietăți fizice și compoziție chimică 5
Capitolul II : Condiții de calitate (normative), controlul sanitar-veterinar al mierii
2.1. Condiţii de calitate ale mierii 9
2.2. Controlul sanitar-veterinar 12
2.3. Pericolele chimice din mierea de albine – antibioticele 15
2.4. Impactul asupra sănătății 19
2.5. Concluzii 21
Capitolul III. Bibliografie 22

Extras din document

Capitolul I: Introducere

1.1. Definiție, istoric

Mierea de albine este un produs cu mare valoare alimentară, obținut prin centrifugarea sau scurgerea liberă a fagurilor fără puiet.

Cuvântul miere provine din latinescul" melem", și din grecescul " μελιττα", care înseamnă "albină".

Mierea de albine a fost prima substanță dulce folosită de om, fiind prețuită în special de preoți în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în civilizațiile antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adăuga polen și levuri din faguri, însă, cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană. De la egipteni au rămas mărturii privind modul de recoltare și folosire a mierii. Babilonenii și diferitele civilizații străvechi din India și China, utilizau mierea atât ca medicament cât și la ritualuri și ceremonii. În Vechiul Testament găsim scris "miere" de peste 60 ori. În Grecia antică s-a scris mult despre producerea de miere. Hipocrate recomanda mierea pentru vindecarea unor afecțiuni (gastro-intestinale, renale, respiratorii) și pentru tratamentul plăgilor. Dioscoride, autorul unei cărți în cinci volume, „De Materia Medica”, trata plăgile fistulizate folosind mierea în aplicații locale. Pliniu indica mierea în asociere cu untură de pește la tratarea rănilor infectate. Musulmanii foloseau mierea ca un leac bun pentru orice boală. Folosirea mierii în alimentație (ca hrană, băutură, conservant), în medicină, în ritualurile religioase a fost în continuă creștere până la descoperirea zahărului din trestie și sfeclă. În Egipt şi în India antică mierea era considerată un dar al zeilor, soldaţii din India antică primind înainte de luptă o punguţă de piele plină cu miere care se lega la brâu.

Elevii din Egiptul antic, ce primeau în raţia lor miere, erau mai sănătoşi şi puteau învăţa mai bine decât ceilalţi. Nu era doar un aliment extraordinar de hrănitor şi energizant, ci şi un antiseptic şi un conservant de excepţie. Trupul lui Alexandru Macedon a fost îmbălsămat într-un sicriu cu miere şi propolis. Mai târziu, în Evul Mediu, aproape toate mănăstirile aveau stupine, iar ţăranii ce aveau casă pe pământul mănăstiresc erau obligaţi să plătească o danie în miere şi mai ales ceară, pentru fabricarea lumânărilor.

1.2. Clasificare

După modul de obținere:

- în faguri (se livrează în faguri),

- scursă liber din faguri ,

- extrasă cu ajutorul centrifugii ,

- obținută prin presarea fagurilor ,

- topită (fagurii sunt încălziți).

După consistență: lichidă (fluidă), cristalizată (zaharisită).

După culoare: incoloră, galben-deschisă, aurie, verzuie, brună sau roșcată.

După aromă, diversele sorturi de miere, se apreciază prin miros și degustare, indicându-se denumirea speciei de plante din care provin.

1.3. Producerea mierii, utilizări

Producerea mierii de către albine este un proces complex de transformare a materiei prime în miere, începând cu recoltarea și terminându-se cu căpăcirea celulelor din faguri. Albinele lucrătoare recoltează nectarul sau mana cu ajutorul aparatului bucal (trompa) și le înmagazinează un timp în gușă, unde sunt amestecate cu salivă, iar la sosire transferă conținutul zaharat albinelor din stup, care îl prelucrează în continuare, până se obține produsul finit.

Fisiere in arhiva (1):

  • Pericolele Chimice din Mierea de Albine - Streptomicina, Eritromicina si Sulfamidele.docx