Pesta porcină clasică și pesta porcină africană

Cap. 1. Scurtă descriere a bolii

Pesta porcina clasica

1. Definiţie, răsâandire, importanță

Pesta porcină este o boală infecto-contagioasă specifică porcului, produsă de un virus filtrabil specific cu mers epizootic caracterizată din punct de vedere anatomoclinică boala acută, febrilă, cu aspect de septicemie hemoragică.Boala se complică uneori în cursul evoluţiei sale în formele mai lente, prin infecţi datorită mai ales pasteurelelor care produc leziuni pulmonare şi salmonelelor care produc leziuni intestinale de tip necrotic.

Pana la stabilire naturii sale virotice ‘’pesta porcina’’ a fost confundata cu Pasteureroza si Salmoneroza porcului, fiind cunoscuta sub numele de: Pneumoenterita infectioasa a porcului.

Boala a fost semnalata prima data in anul 1833 langa Cincinnatti, in statul Ohaio din America de Nord., fiind descrisă sub numele de: ‘’hog-chorela’’, caracterizată ca o epizootie cu mare difuzibilitate.

In urmatoarele 2 decenii, dupa prima ei aparitie, boala s-a extins in toate statele Americii de Nord producând pagube mari. Ea continua sa fie confundată cu alte boli din grupa bolilor roșii ale porcului (rujetul, posteureroza, salmoneroza).

Schimburile intre statele industriale si comertul intre S.U.A. si Anglia ;mai ales importul de reproducători au dus la introducerea bolii in Anglia unde a fost semnalată prima data in 1862, langa Windsor.

Din Anglia prin reproducatorii importati boala patrunde mai tarziu in: Norvegia(1882), Suedia(1882), Elveția(1886), Germania(1893), Olanda, Danemarca. In Franța este semnalată prima dată langa Marsilia in anul 1867; in același an este semnalată in Rusia, ea fiind adusă prin reproducătorii amelioratori.

Mai tarziu ‘’pesta porcina’’ a fost identificată in Austro-Ungaria(1895), Serbia(1896).

Pana la sfarșitul secolului al-XIX-lea, boala s-a extins in toate țarile din Europa.In Romania boala a fost constatată prima dată la ferma Bragadiru, langa București de Storcovicisi Rugler(1893), care au facut la noi in țara prima descriere clinică, epizootologică si anatomo-patologică a ‘’pestei porcine’’.

In 1896, a fost prevazută ‘’Legea de poliție sanitar veterinara ‘’ sub numele de pneumonia porcului, alaturi de Rujet.

2. Etiologie

Agentul etiologic al pestei porcine clasice face parte din familia Flaviviridae, genul Pestivirus.

Virusul pestos este un virus de dimensiuni mici (40-60 nm), „cu anvelopă şi genom ARN monocatenar, cu polaritate pozitivă”.

Acesta „acţionează asupra pereţilor vasculari, în special asupra capilarelor, determinând în primul stadiu tumefierea celulelor endoteliale, degenerescenţă mucoidă, fibrinoidă şi apoi hialină, cu obliterarea lumenului, hiperpermeabilizarea şi fragilizarea peretelui vascular”. (Ioan Paul, 1982)

Virusul pestei porcine clasice este relativ sensibil în excreţiile umede ale porcilor infectaţi, în carcasele de porc şi în unele produse din carne de porc. Virusul prezent în sânge este inactivat după 30 de minute la 60oC, în dejecţiile porcilor acesta poate supravieţui 2 săptămâni la 4oC şi peste 6 săptămâni la 4oC.

Este inactivat rapid sub acţiunea detergenţilor, solvenţilor lipidici şi a substanţelor dezinfectante obişnuite. Rezistă parţial la temperatură moderată (56oC), este inactivat de pH-ul mai mic de 3.0 şi mai mare de 11.0, virusul fiind considerat stabil la pH acid.

Este sensibil la eter, cloroform, β- propiolactonă 0,4% , este inactivat de crezol, hidroxid de sodiu (2%), formol(1%),carbonat de sodiu(4% anhidru sau 10% cristalin, cu 0,1% detergent).

Virusul pestos supravieţuieşte bine la rece şi poate rezista luni de zile în unele preparatele din carne (maturate şi afumate).

3. Epidemiologie

In mod natural la pesta porcină sunt receptive numai animalele din familia Suidee: porcii domestici, mistreții si porcii salbatici din America (Pecari – porcul de padure), din Africa (Potomocherus-porcul de rau, Phacocerus – porcul cu negi, Rzlocherus – porcul cu par lung) si din Indonezia (Babirussa – porcul de mlaștina).

In cadrul speciei porcului, sunt mai sensibile la infecție rasele perfecționate si tineretul dupa ințarcare.

Sursele de infecție sunt constituite de porcii bolnavi și de cei aparent sanatoși, purtatori și eliminatori de virus. Pot fi purtatori sanatoși si eliminatori de virus porcii in perioada ultima a incubației (3-4 zile inainte de apariția febrei si 5-6 zile inainte de apariția altor semne de boala), porcii serovirulizați antipestos timp de 30-60 de zile dupa inoculare, cei vindecați in urma trecerii prin boala naturală, sau porcii imunizați, sanatoși, din mediu infectat, care ingerând materii virulente elimina virusul prin materii fecale. Purtatorii și eliminatorii de virus, aparent sanatoși, reprezintă pericolul cel mai mare, chiar mai mult decât cei bolnavi, prin faptul că in circulația lor nu se aplică masurile de restricție, fiind considerate, in mod greșit, ca nepericuloși.

Carnea și toate subprodusele provenite de la sacrificarea porcilor bolnavi sau de la cei cu infecții inaparente, nesterilizate in prealabil, reprezintă surse importante de infecție.