Sindromul căderii ouatului

Introducere

Sindromul caderii ouatului (Egg drop syndrome 76) este o boala infectioasa, endemica, ce afecteaza gainile ouatoare, caracterizata clinic prin scaderea ouatului, asociat cu producerea de oua cu coaja subtire, cu decolorarea si fragilitatea acestora sau chiar oua lipsite de coaja, doar cu membrana cochilifera.

Istoric, raspandire si importanta

SSO, denumit si sindromul oului moale, a fost descris ca entitate distincta in anul 1976 in Olanda de catre Van Eck si colaboratorii, apoi in diferite tari europene (Marea Britanie, Franta, Belgia, Ungaria etc.) sau pe alte continente (Asia, America si Africa). Mc.Ferran si colab. (1977) au izolat pentru prima data un adenovirus cu care s-a reusit reproducerea experimentala a sindromului. In Romania confirmarea infectiei a fost facuta pe baza testelor serologice la gaini ouatoare rasa Rhode-Island (Sicoe, 1979).

In prezent boala este semnalata in fermele de gaini ouatoare din intreaga lume si prezinta importanta economica semnificativa din cauza pierderii a circa 10-16 oua/pasare.

Etiologie

Agentul etiologic este adenovirusul A al ratei de tip 1 sau virusul sindromului caderii ouatului (Egg drop syndrome virus denumit Duck adenovirus A type 1; DadV-1) incadrat in familia Adenoviridae, genul Atadenovirus, singurul membru al genului, respectiv al grupului III al adenovirusurilor aviare. Particula virala are un diametru de 70-80 nm, contine ADN, cu o greutate moleculara relativ mica comparativ cu a altor adenovirusuri. Spre deosebire de alte adenovirusuri (peste 32 de serotipuri), poseda capacitatea de a aglutina eritrocitele de gaina, curca, rata, gasca, porumbel si paun, dar nu si de mamifere (sobolan, iepure, cal, oaie, bovine, capra sau porc). Proprietatea hemaglutinanta va fi de folos in momentul stabilirii diagnosticului.

Virusul se cultiva pe fibroblaste, celule renale si hepatocite de embrioni de gaina, in care determina efect citopatic, dar sistemul biologic cel mai sensibil de izolare si multiplicare il reprezinta embrionul de rata si culturile celulare primare de rinichi, ficat si fibroblaste de embrioni de rata. Replicarea virusului are loc in nucleul celulelor infectate cu producerea de incluzii. Pana in prezent a fost recunoscut un singur serotip, desi unii cercetatori afirma ca ar exista cel putin trei genotipuri, indicate prin testul endonucleazei de restrictie. Genotipul 1 include toate tulpinile de virus EDS 76 izolate de la gaini in ultimii 20 de ani din Europa, genotipul 2 include tuplinile virale izolate de la rate in Marea Britanie, iar genotipul 3 este reprezentat de o tulpina virala izolata in Australia. Tipizarea virusului se face prin evidentierea hemaglutininelor, acestea producand hemaglutinarea eritrocitelor de pasare.

Rezistenta virusului fata de agentii fizici si chimici este destul de mare, el este stabil la cloroform si la variatiile de pH cuprinse intre 3 si 10, dar este inactivat prin incalzire la 60 de grade in 30 de minute si la 56 de grade intr-o ora.

Epidemiologie

Boala se semnaleaza la gainile atat din rasele grele, cat si din cele usoare, profilate in principal pe ouat. Cele mai afectate sunt gainile ouatoare la varsta de 25-36 saptamani, respectiv la putin timp dupa inceperea ouatului. Celelalte categorii de gaini fac infectii oculte. Se raporteaza o sensibilitate mai mare a gainilor pentru oua de consum, care produc oua cu coaja pigmentata (Rhode-Island, Rock, Cornisch), comparativ cu cele care produc oua cu coaja alba (Leghorn). La hibrizii care produc oua cu coaja pigmentata, primul semn de aparitie al bolii il constituie depigmentarea cojii. Boala a fost semnalata si la bibilici, prepelite, dar nu si la curci sau fazani, la care se poate, insa, reproduce experimental. Investigatiile serologice au evidentiat prezenta infectiei si la palmipedele domestice si salbatice. La infectia naturala sunt receptive doar gainile, celelalte specii fiind doar purtatoare de virus.

Sursele de infectie sunt constituite in principal de pasarile bolnave, eliminatoare de virus si ouale contaminate. Virusul este prezent atat in cat si pe coaja oualor timp de pana la 3 saptamani. Se considera ca ratele sunt purtatoare asimptomatice de virus si in anumite zone geografice, acestea, ca si palmipedele salbatice, constituie principala sursa de infectie. Transmiterea infectiei se realizeaza preponderent vertical, de la parinti la descendenti si mai putin orizontal, prin coabitare (in cursul episoadelor), pe cale respiratorie, dar si prin furaje si apa contaminate, constituind calea digestiva. Infectarea orizontala mai poate fi realizata prin intermediul personalului contaminat, insa nu este o cale majora de transmitere. Virusul mai poate fi vehiculat si prin ace contaminate si, posibil, prin intermediul insectelor hematofage. De asemenea, infectarea pasarilor se mai poate realiza in timpul transportului, daca dezinfectia vehiculelor nu a fost facuta deloc sau a fost incompleta.

Pasarile infectate vertical, “in ovo”, pastreaza virusul in organism in stare de lantenta, iar rata de replicare si excretie masiva a virusului infectant prin fecale, se realizeaza numai in perioada maturitatii sexuale si la atingerea varfului de ouat. Boala evolueaza ca endemie de efectiv, difuzarea ei fiind mai lenta la efective crescute in baterii, putand dura chiar si pana la 11 saptamani (3). Semnele sunt o usoara scadere a productiei de oua, dar examinarea atenta dezvaluie prezenta oualor cu modificarile specifice. Transmiterea pe cale aerogena este nesemnificativa.