Acupunctura în Medicina Generală

În ultimele decenii, medicina tradţională chineză a luat o amplă dezvoltare, completând medicina modernă, fără însă a o substitui, bazându-se pe stimularea resurselor proprii ale organismului de sanogenoza.

1. Scurt istoric

Începuturile acupuncturii sunt plasate în istoria mitică a celor trei împăraţi legendari:

-Fu Xi (cca 2953-2838 î.e.n.) – i se atribuie elaborarea conceptelor fundamentale ale Universului, Principiul Unic Qi, cu cele două componente ale sale Yin si Yang, opuse ca sens, dar complementare;

-Shen Nong (2900 – 2798 î.e.n.) – i se atribuie inventarea „celor nouă ace de acupunctură”, rămase în uz până în zilele noastre, el fiind în acelaşi timp fondatorul fitoterapiei

-Huang Dei (2797 – 2696 î.e.n.) – i se atribuie prima şi cea mai celebră lucrare de acupunctură „Nei Jing Su Wen”, care este scrisă sub forma unui dialog medical, în care împăratul întreabă, iar medicii săi răspund;

-Lui Bian Que (cca 500 î.e.n.), un maestru în mânuirea acelor, i se atribuie lucarea „Nan Jing”, al doilea tratat de acupuncutură celebru scris înaintea erei noastre şi care a ajuns până în zilele noastre. „Zhen Jiu Jia Yi Jing” (Tratatul clasic al acupuncturii şi moxibustiei ) a fost scris de Wang Fu Mi (215-282 e.n), iar “Mo Jing” (Clasicul pulsurilor) a fost scris de Wang Shuhe (265-317), ambii capi de şcoală şi medici consultanţi ai împăratului.

În anul 752 Wang Shao redactează o lucrare valoroasă “Wai Tai Mi Yao” – Planşele esenţiale ale meridianelor şi punctelor, în care sunt descrise separat cele 12 meridiane şi punctele lor. O operă fundamentală supervizată de Colegiul Medical Imperial a fost celebra „Statuie de bronz” însoţită de lucrarea “Tong Ren Shu Xue Zhenjiu Tu Jing” (Manualul ilustrat al punctelor de acupunctură şi moxibustie de pe omul de bronz), elaborată în 1072 în vederea uniformizării şi păstrării cunoştinţelor privind localizarea punctelor.

Între 1300 şi 1644 au apărut o serie de lucrări importante. În timpul dinastiei Qing manciuriene (1644 – 1911), deşi au apărut o serie de lucrări valoroase, se consideră că acupunctura a intrat deja într-o perioadă de regres.

Pătrunderea medicinii occidentale în China a umbrit arta acupuncturii timp de aproape două secole, deşi ea a continuat să fie larg utilizată în straturile de jos ale Chinei colonializate.

1.1. Acupunctura în Europa

Deşi în China acupunctura se afla în declin, aceasta a fost perioada în care ea a fost introdusă în Europa. În 1671, Harvieu publică la Grenoble „Secretele medicinii chineze, constând în cunoaşterea profundă a pulsurilor”, iar Ten Rhyne, medic olandez, publică la Londra, în 1683, o dizertaţie interesantă asupra acupuncturii.

Acupunctura este practicată în Franţa de medici celebri, care publică asupra ei lucrări valoroase. Lucrări asemănătoare au apărut şi în alte ţări, semnate de medici iluştrii: Italia, Rusia.

Părintele acupuncturii moderne trebuie considerat sinologul francez G.S. de Morant. În 1929 apare lucrarea „Acupunctura în China şi reflexoterapia modernă”. În 1939 el publică o lucrare monumentală, intitulată „L’acupuncture chinoise”, rămasă timp de aproape trei decenii lucrarea de referinţă pentru cei care au abordat această problemă în Europa.

Acupunctura franceză a reprezentat principala sursă de informaţie pentru celelalte ţări europene, inclusiv pentru Romania.

1.2. Acupunctura în România

În România, termenul de acupunctură este pentru prima oară menţionat în 1934 de N. Vătămanu în volumul „Reflexoterapia modernă”, apărut la Bucureşti.

În 1946, I. Bratu (1910-1965), cea mai prestigioasă figură a acupuncturii româneşti, deschide prima practică de acupunctură într-un serviciu medical privat. Bratu prezintă mai multe comunicări şi lucrări, inclusiv la “Congrese Internaţionale de Acupunctură”. Fiind cadru universitar, cu o personalitate cunoscută în lumea medicală, în domeniul chirurgiei şi urologiei, prezentările lui au avut un răsunet deosebit.

Datorită rigorii ştiinţifice demonstrate de cei trei pionieri ai acupuncturii româneşti, I. Bratu, N. N. Gheorghiu şi Cristea Dragomirescu, în 1958, Consiliul Medical al Ministerului Sănătăţii din România recunoaşte acupunctura ca o metodă oficială de tratament. Este prima acceptare oficială a acupuncturii în Europa.

Primul Centru experimental de Acupunctură este înfiinţat în 1958 în cadrul Policlinicii Colţea de către N. N. Gheorghiu şi Cristea Dragomirescu. Ulterior, centre de acupunctură au luat fiinţă şi la Cluj, Călan, Galaţi, Bucureşti, Bistriţa, Herculane, Iaşi, Techirghiol, Focşani, Timişoara.