Anatomie

Aparatul circulator reprezintă un tot unitar. El poate fi împărţit în:

> sistemul sanguin;

> sistemul limfatic.

Sistemul sanguin

Sistemul sanguin este reprezentat de: inimă şi vase sanguine.

Inima

Definiţie: inima este un organ tetracameral, cu pereţi musculoşi, fiind considerată organul central al întregului aparat cardiovascular în cadrul căruia joacă rolul unei pompe aspiro-respingătoare (Benninghoff), a cărui funcţionare asigură circulaţia sângelui, limfei şi a lichidului interstiţial.

Aşezare: este aşezată în cutia toracică, în etajul inferior al mediastinului anterior (compartimentul pericardic), între cei doi plămâni, imediat deasupra diafragmei,1 o treime la dreapta şi două treimi la stânga liniei mediane.

Mijloace de fixare: inima este fixată la peretele cavităţii toracice prin intermediul pericardului fibros, care la rândul său e legat prin intermediul ligamentelor pericardice.

Parametrii morfologici

Culoare: are o culoare roşietică, cu o tentă mai închisă spre dreapta.

Consistenţă: posedă o consistenţă fermă.

Capacitate: are o capacitate de 500 - 600 cm3.

Greutate: prezintă o greutate de 270 - 300 g.

Formă şi dimensiuni: are forma aproximativă a unui con turtit antero-posterior, cu diametrul longitudinal de 133 mm, iar diametrul transversal de 103 mm.

Vârful este îndreptat în jos, înainte şi la stânga, în dreptul spaţiului V intercostal stâng, iar baza este îndreptată în sus, posterior şi spre dreapta.

Raporturi: prin faţa posterioară inima vine în raport cu faţa superioară a diafragmului, iar prin faţa anterioară, cu peretele toracic şi cu plămânii.

Pericardul

Inima este învelită într-o formaţiune membranoasă numită pericard. L£l înveleşte şi baza vaselor mari de la baza inimii.

Se deosebeşte un pericard fibros şi unul seros.

Pericardul fibros se prezintă ca un sac, cu peretele format dintr-o membrană conjunctiv-fibroasă ce conţine numeroase fibre elastice. Are forma unui con cu baza la diafragmă şi cu vârful orientat superior, la emergenţa trunchiului arterial brahiocefalic din arcul aortei. Are aceleaşi raporturi ca şi inima fiind legat de peretele cavităţii toracice prin ligamentele pericardice, nişte formaţiuni fibroase. I se descriu: o bază, un vârf şi patru pereţi (anterior, posterior şi doi laterali, drept şi stâng).

Pericardul seros căptuşeşte pericardul fibros; se diferenţiază de pleură şi peritoneu în a şasea săptămână a vieţii embrionare. I se descriu o foiţă viscerală şi alta parietală, care se continuă între ele la nivelul vaselor ce vin sau pleacă de la inimă (de la baza inimii).

Foiţa viscerală înveleşte inima, aderând intim la suprafaţa ei, de unde şi numele de epicard.

Foiţa parietală căptuşeşte pericardul fibros, fiind alipită acestuia.

între cele două foiţe se află cavitatea pericardică, ce conţine o fină lamă de lichid pericardic, care facilitează dinamica inimii. Cavitatea pericardică e una virtuală, ce poate deveni reală în cazuri patologice (pericardita exudativă).

Linia unde foiţa viscerală se continuă cu cea parietală, reprezintă linia de reflexie a pericardului. Există o linie de reflexie în jurul pedicolului arterial şi o altă linie de reflexie în jurul pedicolului venos.

Configuraţia externă a inimii

Prin îndepărtarea pericardului, se poate studia morfologia inimii.

Inima prezintă: două feţe, două margini, un vârf şi o bază.

Faţa anterioară sau sternocostală este orientată spre coaste şi stem, având aceleaşi raporturi cu faţa anterioară a pericardului. E împărţită în două porţiuni (superioară şi inferioară) de un şanţ transversal sau atrioventricular numit şanţul coronar anterior, întrerupt în porţiunea sa mijlocie de emergenţa trunchiului arterei pulmonare, şi care se continuă la marginile inimii cu şanţul coronar posterior. Mai prezintă un şanţ longitudinal, care se întinde de la vârful inimii până la artera pulmonară şi care poartă denumireade şanţul interventricular anterior. Acesta se continui CU şanţul intcrventricular posterior, imediat la dreapta vârfului inimii, la nivelul incizurii vârfului inimii.

Faţa diafragmatică e dispusă inferior şi posterior, având raporturi identice cu cele ale bazei pericardului. E separată de ba/.a inimii printr-un şanţ transversal (atrioventricular) numit şanţ coronar posterior, ce prezintă sinusul coronar (porţiunea terminală dilatată a venelor coronare mari). Sub şanţul coronar posterior se întinde cel de-al doilea şanţ, şanţul interventricular posterior.

Marginile inimii sunt: dreaptă, în raport cu diafragma, care e ascuţită şi prezintă o porţiune verticală şi alta orizontală, ce formează între ele un unghi obtuz, de unde şi numele de margine obtuză a inimii; stângă, lăţită şi rotunjită, în raport cu plămânul (faţa mediastinală a plămânului) pentru care a mai fost numită şi faţă pulmonară.

Vârful inimii este orientat spre stânga, anterior şi inferior, corespunzător spaţiului V intercostal stâng, pe linia medioclaviculară, la 7 cm de stern, unde se poate observa şocul apexian. Imediat la dreapta vârfului inimii se află o mică scobitură numită incizura vârfului inimii (apicis cordis).

Baza inimii este orientată superior, posterior şi spre dreapta, prezentând două segmente, drept şi stâng. Segmentul drept corespunzător atriului drept prezintă orificiul venei cave superioare şi orificiul venei cave inferioare, unite prin şanţul terminal. Segmentul stâng corespunde atriului stâng şi prezintă orificiile celor patru vene pulmonare. Verticala ce trece prin orificiul celor două vene cave, împreună cu orizontala situată între venele pulmonare superioare (dreaptă şi stângă) şi venele pulmonare inferioare (dreaptă şi stângă) formează crucea venoasă a lui Benninghoff, ce serveşte la orientarea spaţială a inimii.

Structura inimii

Inima este un organ cavitar şi musculos, cu o structură caracteristică, potrivit funcţiilor pe care le îndeplineşte. în structura ei, vom studia: cavităţile inimii şi peretele inimii.