Artroplastia șoldului

I. GENERALITĂŢI

1. Definiţie, caracteristici, scopuri şi obiective ale artroplastiei protetice a şoldului

Artroplastia prin endoprotezare poate fi definită ca o intervenţie de chirurgie reconstructiva cu sacrificiu osos şi înlocuire protetică a componentelor articulare.

Ea este, în final, o operaţie care vizează restaurarea mobilităţii articulare şi a funcţionării normale a muşchilor, ligamentelor şi a celorlalte structuri periarticulare care controlează mişcarea articulaţiei.

Eficacitatea artroplastiei parţiale sau totale depinde de:

- calitatea reconstrucţiei arhitecturale şi mecanice a articulaţiei artificiale;

integritatea şi echilibrul biomecanic al musculaturii periarticulare. Pentru a atinge acest dublu scop sunt indispensabile două elemente:

- calea de acces la articulaţie care respectă cel mai bine musculatura şi este capabilă de a restabili echilibrul articular;

- proteza adecvată;

Proteza trebuie să îndeplinească anumite caracteristici obligatorii:

- funcţionare mecanică de joasa fricţiune („low friction") între piesele componente;

- fixarea sa fie eficientă, solidă şi durabilă;

- design-ul pieselor componente să reproducă cât mai exact articulaţia;

- să nu perturbe arhitectura articulară.

Prin urmare, obiectivul principal în realizarea design-uiui pentru un implant protetic poate fi enunţat astfel: „un dispozitiv permanent ce va fi utilizat în tehnica chirurgicală de implantare având drept scop eliminarea durerii şi îmbunătăţirea funcţionalităţii în articulaţia şoldului, prin restabilirea geometriei şi calităţii de susţinere a interfeţei articulare".

Bioinginerul şi chirurgul sunt puşi să rezolve două deficienţe semnificative: diminuarea calităţilor tribologice şi modificările de configuraţie ale articulaţiei şoldului.

Chirurgia protetică a şoldului este rezultatul unei decizii clinice luată împreună, atât de chirurg cât şi de pacient, când se constată un grad avansat de disfuncţionalitate a şoldului, care justifică această tehnică radicală ca modalitate terapeutică de elecţie.

Elementele clinice care conduc la această decizie sunt, în principal, de ordin clinic şi funcţional." durerea şi limitarea algică a mobilităţii active şi pasive, având drept efect un deficit funcţional major.

Radiografiile şi alte explorări imagistice evidenţiază, după caz, modificări structurale ale configuraţiei anatomice normale ale articulaţiei şoldului; acestea variază în funcţie de etiologia iniţială care a condus în final la modificări de tip artrozic.

Radiologie acestea se caracterizează prin: pensarea spaţiului articular, deformarea capului femural şi/sau a cotilului şi modificări semnificative ale calităţii osului sau diminuarea capitalului osos.

Obiectivele, în ceea ce priveşte design-ul implantului protetic sunt, indiferent de varianta constructivă, următoarele:

- simplitatea - atât în ceea ce priveşte design-ul cât şi inserţia;

- conservabilitatea - exprimată ca fiind dorinţa de a sacrifica o cantitate minimă de ţesut sănătos;

- manufacturabilitatea;

- costul;

- siguranţa - In special In ceea ce priveşte disfuncţionalitatea potenţiala şi eşecul;

- durabilitatea;

- service-ul - exprimat prin lărgirea opţiunilor şi diminuarea barierelor tehnice în chirurgia de revizie a componentelor protetice degradate.

Alte elemente care trebuiesc luate în considerare sunt:

- vârsta pacientului;

- greutatea;

- sexul;

- etiologia bolii;

- condiţiile patologice asociate sau preexistente;

- exigenţele pacientului;

- statutul profesional sau familial.

Scopurile artroplastiei prin endoproteză sunt simple: alinarea suferinţei bolnavului prin dispariţia durerilor, recuperarea mobilităţii şi stabilităţii articulare, cu corectarea diformităţilor existente.

Implanturile protetice existente, actualmente, în uzul curent, dacă sunt corect implantate, dau posibilitatea atingerii acestor scopuri cu o rată înaltă de succes, dovedită de studii pe termen mediu şi lung.

Rămân totuşi nesoluţionate complet o serie de probleme care fac obiectul unor cercetări intense la ora actuală:

- găsirea unui design optim al implantului;

- obţinerea unor materiale noi cu un comportament mai bun la uzură şi cu o compatibilitate osoasă şi biomecanica mai bună;

- optimizarea tehnicilor de fixare;

- îmbunătăţirea instrumentarului utilizat;

- facilitarea operaţiilor de revizie.

- în acest sens, cercetările continuă să ducă la îmbunătăţirea rezultatelor, mai ales la pacienţii tineri.

Aceste cercetări au continuat în două direcţii importante:

- eliminarea folosirii cimentului;

- îmbunătăţirea tehnicilor de cimentare a protezei.

Astfel, au fost întreprinse cercetări asupra implanturilor cu înveliş poros, cu fixare prin presare sau cu înveliş de hidroxiapatită, pentru a obţine fixarea biologică a protezei, prin dezvoltarea ulterioară a osului şi eliminarea folosirii cimentului.

Pe de altă parte, s-au dezvoltat numeroase tehnici ce îmbunătăţesc metodele de fixare prin cimentare, cum ar fi: utilizarea cimentului „low-viscosity", restrictori pentru canalul medular, modalităţi de reducere a porozităţii şi instrumente de presurizare şi amestecare în vid ale cimentului.