Aspecte ale Depresiei în Schizofrenie

I. PARTEA GENERALĂ

Capitolul 1

Date generale privind schizofrenia

1.1 Definiţia şi istoricul bolii

Schizofrenia este un sindrom clinic cu o psihopatologie variabilă dar profund distructivă, care implică percepţia, gândirea, emoţia şi comportamentul. Expresia acestor simptome variază la pacienţi, în timp, dar efectul cumulativ al acestei boli este întotdeauna sever şi de cele mai multe ori pe termen lung.

Cele mai multe simptome care le observăm şi astăzi la pacienţii cu schizofrenie, au fost descoperite şi studiate cu mult timp în urmă. Vechii greci descriau iluzia grandorii, paranoia, şi deteriorarea funcţiilor cognitive şi a personalităţii. Dar aceste simptome au fost considerate atunci ca fiind rezultatul situaţiei sociale. Dar, atâta timp cât aceste simptome nu au fost neapărat prezente doar in schizofrenie, nu au putut fi de fapt asociate, în acele vremuri, cu ceea ce astăzi numim schizofrenie. Într- adevăr, câţiva care au studiat toate acestea, au argumentat că schizofrenia are o origine relativ recentă.

În timpul secolului al optsprezecelea schizofrenia nu a pus mari probleme nici ca studiu şi nici ca tratament. A doua jumătate a secolului al optsprezecelea a adus descrierea mai multor categorii clinice, dar a lipsit o conceptie generală de integrare a manifestărilor diverse ale bolii mentale într- un sindrom clinic distinct.

În descrierile lor, Kraepelin şi Bleuler prezintă schizofrenia ca o boală persistentă caracterizată prin fragmentarea funcţiei mentale. Kraepelin face un studiu comparativ

între boala maniaco-depresivă şi demenţa precoce (sau demenţa tinerilor ) şi subliniază ceea ce crede că este caracteristic şi anume prognosticul prost pe termen lung în cazul demenţei precoce, comparativ cu relativa nedeteriorare în cazul bolii maniaco-depresive.

Bleuler consideră ca principale caracteristici: pierderea asocierilor şi tocirea afectivă, în timp ce halucinaţiile şi iluziile sunt caracteristici accesorii.

Schneider atribuie însă o importanţă specială halucinaţiilor şi iluziilor, pe care le consideră frecvente în schizofrenie şi mai rare în alte tulburări. Centrarea pe halucinaţii şi iluzii a fost întărită de succesul blocanţilor de dopamină în diminuarea acestor simptome. Eficacitatea blocanţilor de dopamină a devenit principalul susţinător al ipotezei că schizofrenia este o tulburare neurohormonală caracterizată prin exces de neurotransmiţător dopaminergic. În ciuda succesului blocanţilor dopaminergici, mai mulţi pacienţi au rămas cu serioase incapacităţi, vieţile lor fiind fragmentate de simptomele Bleuriene persistente. Un nou concept de boală a fost cerut.

Pe baza muncii echipei sale la Hospital Park Northwick în 1970, Crow a propus două dimensiuni majore ale psihopatologiei în schizofrenie: tipul I, cuprinzând simptome pozitive ca iluziile, halucinaţiile şi dezorganizarea gândirii care tind sa fie trecătoare; tipul II cuprinzând simptome negative ca sărăcia limbajului şi tocirea afectivă care tind să persiste. A propus că aceste două sindroame reflectă două dimensiuni ale psihopatologiei: o tulburare neurohormonală care generează tipul I de sindrom, şi o anormalitate structurală centrală care genereaza al doilea sindrom.

Conceptul de simptome negative al lui Crow s- a centrat pe sărăcia limbajului şi pe tocirea afectivă, deficienţe în activitatea mentală care nu au putut fi evaluate în interviul clinic. Totuşi, mai mulţi pacienţi care în viaţa de zi cu zi sufereau de incapacităţi, nu manifestau nici unul tocire afectivă sau sărăcie a limbajului în cadrul gradului standard. Să fie simptomele negative mai vag de definit?

Andreasen (1982) susţine un concept mai larg despre simptomele negative şi de asemenea o scală de evaluare, Scala de evaluare a Simptomelor Negative (SANS) care cuprinde cinci subscale: tocirea afectivă, lipsa logicii, lipsa voinţei, anhedonia, şi slăbirea atenţiei. Cei mai mulţi itemi, în special lipsa voinţei şi anhedonia, sunt scoruri ale performanţei relatate în viaţa de zi cu zi. SANS întruchipează un concept larg al

simptomelor negative, dar este oare prea larg? O varietate de factori pot împiedica performanţele de zi cu zi.

Numeroşii factori biologici, psihosociali şi sociali relevanţi pentru a înţelege şi a trata persoanele cu schizofrenie. , necesită un model medical larg şi evită reducerea la un singur nivel în cadrul funcţionării organismului. Un model larg care să integreze de la nivelul molecular şi până la cel psihosocial, este necesar pentru a descrie schizofrenia, pentru a justifica astfel limitele influenţei patogenice, şi pentru a susţine tratamentul şi reabilitarea bolnavilor de schizofrenie.

1.2 Prevalenţă

Schizofrenia a fost observată în întreaga lume. Prevalenţa printre adulţi a fost raportată adesea a se situa între 0,5% şi 1,5%, incidenţa anuală situându-se cel mai frecvent între 0,5 şi 5 la 10.000. Estimări ale incidenţei peste acest domeniu au fost raportate pentru unele grupuri populaţionale, de exemplu: o incidenţă foarte ridicată la cea de a doua generaţie de afrocaraibieni stabiliţi în Regatul Unit.

Studiile efectuate sugerează unele variaţii geografice şi istorice în incidenţă. De exmplu un risc crescut a fost constatat printre indivizii crescuţi în mediul urban comparativ cu cei crescuţi în mediul rural, precum şi un declin gradual al incidenţei la cei din cohortele de naştere mai recente.

1.3 Pattern familial

Rudele biologice de gradul I ale indivizilor cu schizofrenie au un risc de schizofrenie care este de aproape zece ori mai mare decât cel al populaţiei generale. Ratele de concordanţă pentru schizofrenie sunt mai mari la gemenii monozigoţi decât la gemenii dizigoţi. Studiile pe adoptaţi au arătat că rudele biologice ale indivizilor cu

schizofrenie au un risc crescut pentru schizofrenie, pe când rudele adoptive, nu. Deşi multe date sugerează importanţa factorilor genetici în etiologia schizofreniei, existenţa unei rate discordante considerabile între gemenii monozigoţi indică, de asemenea, importanţa factorilor de mediu. Unele rude ale indivizilor cu schizofrenie pot avea, de asemenea un risc crescut pentru un grup de tulburări mentale, denumit cu termenul de spectru al schizofreniei. Desi limitele exacte ale spectrului rămân neclare, studiile familiale şi pe adoptaţi sugerează că acesta include probabil tulburarea schizoafectivă şi tulburarea schizotipală. Alte tulburări psihotice şi tulburările de personalitate paranoidă şi evitantă pot aparţine, de asemenea, spectrului schizofreniei, dar există puţine probe în acest sens.