Definiția și scopurile epidemiologiei

1. DEFINITIA SI ISTORICUL EPIDEMIOLOGIEI

Epidemiologia a fost definita ca studiul distributiei si al determinantilor starilor sau evenimentelor legate de sanatate in populatii specificate, si aplicarea acestui studiu pentru a tine sub control starea de sanatate (Last, 1988). Acesta definitie subliniaza faptul ca epidemiologii nu sunt interesati exclusiv de mortalitate, boala si incapacitate, ci si de aspecte pozitive ale starii de sanatate, precum si de mijloacele de imbunatatire a sanatatii.

Termenul de epidemiologie isi are originea in cuvintele grecesti epi = peste, demos = popor, logos = stiinta, avand ca baza de formare notiunea de epidemie, prin care se definea in antichitate una din cele mai frecvente forme de manifestare a procesului epidemiologic infectios.

Colectivitatile umane au fost confruntate inca de la constituirea lor cu aparitii ale unor fenomene morbide, ale unor boli episodice, din categoria celor transmisibile a caror evolutie naturala ( incubatie – boala – vindecare / deces) se inscria intr-un interval de timp.

Legaturile dintre oameni, prin locuirea in comun a pesterilor sau a bordeielor, prin contactele cu diverse animale, prin utilizarea acelorasi surse de apa, prin aglomerarile de oameni din timpul luptelor sau din timpul procesiunilor rituale au favorizat adesea izbucniri de epidemii. Deci epidemilogia isi incepe istoria odata cu inceputurile activitatii omului in colectivitate, precum si prin stabilirea de legaturi cu alte vietuitoare, animale, pasari, existente in conditii diferite de biocenoze.

Observarea atenta a acestor fenomene in efortul de a le explica a permis de-a lungul timpului acumularea de cunostinte, de corelari ocazionale si mai ales de masuri menite sa limiteze, daca nu sa evite aparitiile.

Medicina, la inceputurile sale a fost predominant preventionala, omul preocupandu-se de apararea sanatatii si a vietii sale.

- Aparitia bolii a impresionat pe om dintotdeauna. In lumea omului primitiv, populata cu entitati insufletite, boala are conceputa ca un spirit malefic, o forta care a intrat in corpul bolnavului. Daca aceleasi simptome erau prezente la mai multi indivizi si daca un contact intre ei parea sa favorizeze imbolnavirea, urmau incantatii si ritualuri care urmareau izgonirea sau imblanzirea raului.

In acesta perioada au bantuit numeroase boli infectioase cu caracter pestilential ( lepra, variola, ciuma, malaria ), boli mentionate in diverse scrieri chineze vechi, in papirusurile egiptene, in Vedele indiene, in Biblie.

In statele sclavagiste mase mari de oameni capturati in razboaie sau mobilizati la munci, in conditii de promiscuitate, dadeau morbiditati si mortalitati ridicate. Cu aparitia zeitatilor interpretarea animista a bolii s-a completat cu cea de pedepsire din partea zeilor.

Asadar, radacinile epidemiologiei sunt adanc in istorie cu mai bine de doua milenii in urma, primele elemente gasindu-se in Biblie si in scrierile lui Hippocrate.

Astfel, Biblia (1400 ien) recomanda ca locuintele leprosilor sa fie situate in afara asezarii umane si considera porcul “prihanit” ( trichineloza).

In etapa prehippocratica preventia se baza pe observarea fenomenelor si riscurilor si se stabileau relatii de cauzalitate care erau explicate mai ales de pe pozitiii mistico-religioase.

In cele mai multe cazuri observatiile corecte ale fenomenelor erau acaparate de vindecatori si amestecate cu ritualurile traditionale.

Numai acolo unde conducerea statului sau a cetatii era in spirit democratic s-a dezvoltat ceva mai mult observatia corecta. Hippocrate (400 ien) atrage atentia asupra rolului apei, aerului, climei in aparitia unor epidemii.

Astfel, in etapa hippocratica epidemiologia observationala devine si descriptiva, iar relatiile de cauzalitate sunt explicate si pe baze obiective. Preventia devine principala orientare a medicinei ( “este mai usor sa previi decat sa tratezi o boala” – Hippocrate ).

Nivelul redus al dezvoltarii tehnice si unele interdictii au limitat cunostintele in domeniul medical. Bolile contagioase au ramas totusi terenul favorabil pentru aparitia unor conceptii etiologice in care se suspecta un agent viu invizibil, “samanta a bolii” (Plinius, Celsus).

Apare acum si termenul de epidemie si tratate care incearca sa descifreze cauzele obiective ale bolilor cu mare raspandire si identificarea unor factori endogeni si exogeni ( Hippocrate).

- In Evul Mediu raspandirea covarsitoare a conceptiilor religioase despre lume au pus in umbra sau au alterat observatiile corecte asupra bolilor. Europa a fost bantuita de cele mai extinse si grave boli infectioase ( Italia – pesta, 1347) si de unele manifestari epidemice ale unor dezordini mentale ( flagelatii, mania dansului).

Ca interpretare epidemiologica a maladiilor si bolilor infectioase, perioada a II-a este considerata etapa prepasteuriana in care aparitia si evolutia epidemica a bolilor pestilentiale ( sifilisul, ciuma ) erau considerate ca pedepse trimise de Dumnezeu impotriva ereticilor sau ca actiuni destructive ale vrajitoarelor. Observatiile lui Leeuwenhoek ( 1693) si succesele obtinute de Jenner ( 1796) au cundus la schimbarea atitudinii fata de cauzele acestor boli, capatand o noua orientare care se va dovedi justa in perioada urmatoare, cu ocazia descoperirilor din domeniul bacteriologic, microbiologic, imunologic.

Renasterea, odata cu eliberarea gandirii umane din misticismul si scolastica evului mediu, a permis si un avant in cunoaterea corecta a bolilor. S-au adus argumente pentru existenta agentilor parazitari ( Fr. Redi ), a fost explorat corpul uman ( Vesalius, Morgagni). S-a construit o epidemiologie empirica a bolilor contagioase ( G. Fracastoro – Italia, mai tarziu Sydenham – Anglia ).

In secolul XVII John Graunt pune bazele aplicarii statisticii in medicina. Prima aplicatie de mare amploare a epidemiologiei in sanatatea publica este reprezentata de lucrarea lui Frank asupra fundamentarii politicii de sanatate din Imperiul Habsburgic ( sec XVIII ).