Depresia la vârstnici

DEFINITE

Depresia este una din cele mai frecvente şi mai grave tulburări psihice, având o pondere remarcabilă în morbiditatea şi mortalitatea generală. Amploarea ei este relevantă, aproximativ 15-20% din cadrul populaţiei prezintă cel puţin un episod depresiv pe parcursul vieţii, care poate să implice complicaţii severe. Depresia şi tulburările cognitive reprezintă şi în prezent cea mai grea povară a vârstnicului. Spre deosebire de afecţiuni ca boala Altzheimer şi demenţa vasculară, în al căror tratament se fac astăzi primii paşi, depresia este o afecţiune care a fost studiată de mult timp şi pentru care există în prezent tratament, cu o eficienţă în 80-90% din cazuri .Sentimentul de tristeţe nu semnifică depresia, dar depresia implică inevitabil tristeţea, a cărei intensitate poate varia, influenţând viaţa, activitatea şi funcţiile elementare, ca somnul şi apetitul. Tristeţea, ca sentiment de mâhnire, poate fi răspunsul la un eveniment dezagreabil, dar poate deveni patologică dacă este exagerată ca intensitate şidurată, cu atât mai mult dacă apare fără o cauză aparentă. Tristeţea regăsită în limitele depresiei poate fi influenţată de factori individuali predispozanţi, genetici, psihologici, biologici, dar de cele mai multe ori factorii sunt intricaţi. Din punct de vedere medical, depresia este un concept care se adresează uneiafecţiuni cu simptome bine definite, cu o modalitate de exprimare variată, ca origine şi gravitate. De aceea, depresia în sens strict medical, este o boală a dispoziţiei care implică procese cognitive şi care are răsunet asupra funcţionării întregului organism.

Cu ofrecvenţă în rândul populaţiei de 5-8%, depresia poate ajunge ca la vârsta de 65 de ani să fie diagnosticată la 15% din subiecţi, iar la 70 de ani creşte până la 26,9% în rândul bărbaţilor şi 45,2% pentru femei (Gräsbäck, 1996). Într-un studiu efectuat asupra bolnavilor internaţi în perioada 1975-1977 la Institutul Naţional de Geriatrie, A. Aslan şi C. Bălăceanu - Stolnici au arătat că incidenţa depresiei a fost de 16,5%, din care 77,6% aufost femei şi 22,4% bărbaţi. Prevalenţa depresiei variază în funcţie de populaţia studiată, de definiţia depresiei şi de metoda de diagnostic. Criteriile de diagnosticare a depresiei la vârstnici nu sunt foarte bine stabilite; doar o treime din pacienţii care necesită ajutor se adresează medicului specialist, din aceştia 60% sunt subdiagnosticaţi, incorect trataţi, primesc medicaţie necorespunzătoare, în doze prea mici, pentru o perioadă prea scurtă. Prevalenţa depresiei la vârstnicii care se adresează medicului în ambulator variază după unele studii între 13-14%, după cum susţin Evans şi Katona (1993), care utilizează scala geriatrică a depresiei – Geriatric Depression Scale (GDS) investigând vârstnicii care se adresează medicului de familie. Gottfries (1997) utilizează GDS modificată, într-un studiu efectuat în Suedia, în cazul vârstnicilor care se adresează medicului de familie şi stabileşte o prevalenţă a depresiei la aceştia de 16%. Prevalenţa depresiei la bolnavii spitalizaţi pentru boala Altzheimer, într-un studiu prezentat de Ballard în 1996, a fost de 52%. În boala Parkinson depresia este atât de frecvent întâlnită, încât se poate considera că starea depresivă face parte din sindromul respectiv (C. Bălăceanu - Stolnici). Alte tulburări emoţionale care apar frecvent în evoluţia bolnavilor cu depresie sunt: anxietatea, agresivitatea, iritabilitatea, într-un procent de 85% din cazuri. Incidenţa depresiei creşte la bolnavii care au un accident vascular înantecedente, 60% din aceştia înregistrează un episod depresiv în primii 2 ani, iar procentul creşte ulterior. De asemenea, depresia este un factor de risc pentru bolnavii cu infarctmiocardic acut (Frasure - Smith, 1996, Glassman şi Chapiro, 1998). Mortalitatea crescută rămâne însă cea mai frecventă consecinţă a depresiei. Asocierea depresie - accident vascular cerebral are o mortalitate mult crescută comparativ cu cu cea a pacienţilor care nu fac depresie (Morrison, 1993). Vârstnicii îngrijiţi la domiciliu, pentru diferite afecţiuni invalidante, care au asociată depresia, au o rată de mortalitate de 3 ori mai mare decât cei cu afecţiuni asemănătoare dar la care nu apare depresia. Creşterea mortalităţii pacienţilor vârstnici la care apare depresia se produce şi prin creşterea ratei suicidului, care este de 2 ori mai mare decât la tineri şi este de 6 ori maifrecventă în rândul bărbaţilor singuri cu vârstă peste 60 de ani.

ASPECTE ISTORICE.

Perioada preclinică

Tulburările mentale au fost cunoscute deja şi în antichitate. Noţiunea bolilor canceroase sau a insuficienţei cardiace este relativ modernă faţă de bolile psihice, care au fost tratate în epoca preştiiţifică a psihiatriei ca nişte tulburări care sunt ruşinoase. Şi înSfânta Scriptură se găsesc versuri care indică tulburări psihice, de exemplu melancolia regelui Saul şi tratamentul-meloterapeutic-aplicat. În paginile marilor poeme ale lui Homer „Iliada şi Odiseea”, sunt descrise cazuri tipice de sindroame depresive. Hipocrate a folosit termenul de melancolie, pe care o considera o stare fiziopatologică şi nu o tulburare în sine. Asclepiade a considerat că tulburările mintale sunt rezultatul unor dezordini emoţionale. Cicero Marcus Tulius a contribuit la dezvoltarea cunoaşterii stărilor depresive prindescrierea observaţiilor personale legate de starea depresivă de care a suferit şi el în ultimii ani de viaţă. După destrămarea imperiului Roman, barbarii, odată cu distrugerea bibliotecilor, au exclus şi concepţiile mai evoluate despre bolile psihice. În societatea barbară atitudinea faţă de bolnavul psihic a fost cea de recluziune şi de îndepărtare din comunitate. Cu apariţia creştinismului, Europa a devenit mai deschisă spiritual, dar accentul a fost pus pe salvarea sufletului, nu şi a corpului. Bolile psihice au fost interpretate prin prisma spirituală, şi s-a crezut că pacienţii cu simptome psihice sunt posedaţi de forţe demonice, de diavoli etc. Aceste idei au culminat cu publicarea lucrării călugărilor dominicani Sprenger şi Kramer, intitulată „Malleus Maleficarum” (1486), în care tortura şi moartea erau indicate ca metode terapeutice pentru bolnavii psihici.

Perioada clinică

În epoca renaşterii, în 1586 a apărut cartea lui Timothy Bright „Disertaţia despre melancolie”, prima carte în limba engleză despre tulburările mentale, în care autorul a descris simptomatologia clasică a depresiei şi a susţinut că aceasta este o boală. Philippe Pinel, întemeietorul psihiatriei clasice franceze, primul care a vorbit despre personalitatea normală, descrie melancolicul ca find „taciturn, pasiv, suspicios, refugiindu-se în singurătate. Nimic nu poate fi mai dureros decât figura unui melancolic meditând asupra nenorocirilor sale imaginare”. Pietro Pisani, după ce a suferit mai mulţi ani de o depresie de doliu (pierderea unui fiu), ajungând directorul unui spital de bolnavi psihici, a demonstrat că în ciuda tulburărilor psihice, bolnavii apreciază contactele sincere, fiind capabili să-şi dezvolte sentimentele de încredere, amiciţie şi bunăvoinţă, astfel el a fost unul dintre iniţiatorii socioterapiei. Termenul de depresie a fost folosit pentru prima dată de Johann Cristian Heinroth, care a considerat-o ca o categorie în care a încadrat : melancolia, anoia şi sindroamele abulice.