Introducere în Bioetica

Etica este stiinta moralei. Definirea "eticii" este o problema complexa avand in vedere pluralismul societatii in care traim, multitudinea de opinii si varietatea de norme morale, legale, culturale si sociale pe care acest concept le include. Chiar daca standardele etice se creeaza si respecta la nivel personal, ele au impact asupra intregii societati, ale carei atribute si traditii pot diferi de cele individuale.

Valorile personale nu coincid intotdeauna cu codul de conduita profesionala si/sau cu valorile sociale, dupa cum dreptatea sociala nu este echivalenta intotdeauna cu cea legala. Exista insa si situatii cind o persoana cu integritate morala, sau cel putin acceptabila social nu are motivatia sau nu detine valoarea care sa motiveze o actiune morala. Societatea de exemplu considera repugnanta omuciderea sau incarcerarea, dar justificarea lor drept autoaparare apartine sistemului legal. De aceea, principiile si teoriile etice vor ajuta la elaborarea unei decizii morale atunci cind situatia este dilematica, iar valorile controversate.

Intr-un mod reductionist, etica s-ar rezuma in a determina daca o actiune sau un comportament se deruleaza in concordanta cu preceptele sociale. O actiune poate fi corecta sau nu, daca este acceptata legal, comunitar sau religios. Atunci cand ceea ce ar trebui facut se suprapune peste ceea ce trebuie facut si peste ceea ce se poate face atunci dilema etica este rezolvata. Pana a ajunge insa la aceasta concordanta perfecta, aplicarea principiilor etice urmeaza un drum sinuos, dominat de traditii, controverse si de prejudecati.

Bioetica a fost considerata drept cea mai revelatoare manifestare a vietii morale si sociale a finalului secolului XX. Ea s-a nascut ca o reactie la intersectia a trei campuri fundamentale: medicina clinica si cercetarea medicala, filozofia si disciplinele umaniste, sistemul de sanatate publica si puterea politicii sanitare. Aceste trei sfere sunt intr-o permanenta interdependenta, indiferent daca problema etica deriva din utilizarea celulelor stem embrionare sau din luarea deciziilor terapeutice la finalul vietii. Bioetica este asadar un studiu interdisciplinar dinamic al unor probleme create de mentinerea valorilor medicale in contextul dezvoltarii stiintifice.

Ultimii patruzeci de ani au fost dominati de schimbari si progrese majore in domeniul medical. A aparut o explozie de cunostinte medicale care a condus la o mai buna intelegere a mecanismelor bolilor si un salt masiv al tehnologiei medicale. Concomitent s-au schimbat si aspectele morale si atitudinile societatii. Un val recent de scepticism vis-?-vis de sistemul sanitar, dorinta de intarire a relatiei medic-pacient, devierea tot mai accentuata de la "medicina acuta" la medicina bolilor cronice precum si reducerea discrepantei dintre competenta medicului si cunostintele pacientului au contribuit la o acceptare sporita a rolului esential al pacientului in ingrijirile medicale, mai ales in hotaririle terapeutice (Buentow, 1998). Bioetica reprezinta asadar "o examinare critica a dimensiunilor morale a procesului de luare a deciziilor in contextul medical si al stiintelor biologice? (1977, Samuel Gorovitz).

Rezolvarea aspectelor medicale de ordin moral se face prin recurs la un set de principii de baza ale bioeticii: a respecta autonomia, a nu face rau, a face bine (principiul beneficiului), a urma dreptatea. Acestea nu trebuie privite ca reguli sau norme de rigurozitate etica, ci doar un cadru care sa faciliteze analiza unor situatii ce presupun combinarea valorilor diferite si sa ajute la decantarea a ceea ce este corect si acceptat (sau acceptabil) in raport cu ceea ce este incorect sau nedrept.

In bioetica, conceptul autonomiei este considerat punctul culminant al inaltimilor moralei. "Respectul persoanei", fundamentul relatiei medic-pacient, include doua cerinte morale distincte: necesitatea de a respecta autonomia si necesitatea de a proteja pe cei cu autonomie redusa. De cele mai multe ori folosim conceptul autonomiei pacientului pentru a releva capacitatea individului de a lua decizii legate de ingrijirea sau cercetarea medicala, in special consimtamantul informat sau refuzul. In esenta, autonomia este un drept negativ, definindu-se prin libertatea de a nu fi supus constrangerilor impuse de catre ceilalti. O persoana poate fi considerata autonoma daca este capabila sa aleaga intre un set de optiuni, reflectand si deliberand in acelasi timp asupra alegerii sale. Un pacient autonom nu este acela care refuza, ci o persoana suverana pe intreaga sa capacitate de decizie. Din aceasta perspectiva putem afirma ca autonomia este si un drept pozitiv, dreptul la auto-determinare, la exprimare si la alegere (Cohen, 2000).

Un sistem medical bazat pe principiul autonomiei ajuta pacientii sa realizeze si sa obtina ceea ce isi doresc, promovind astfel in mod direct starea de sanatate: pacientii pot decide mai bine pentru ei decit altii. Alt avantaj al unui astfel