Medicină chineză

MEDICINA SI FARMACOLOGIA CHINEZA SI INFLUENTELE LOR ASUPRA MEDICINEI JAPONEZE

Conform vechii cosmologii chineze, universul nu a fost creat de catre zei, ci s-a format in urma interactiunii dintre factorul activ, luminos, uscat, cald, pozitiv, masculin ‘yang’ si factorul pasiv, intunecat, umed, rece, negativ, feminin ‘yin’.[1]

Cand cele doua principii vitale functioneaza armonic, domneste ordinea, adica sanatatea, iar cand echilibrul se strica apare dezordinea, adica boala.

‘Doctrina celor doua principii opuse pare sa prezinte, la prima vedere, o anumita similitudine cu teoria sistemelor antagoniste simpatic si parasimpatic din fiziologia contemporana occidentala, sau cu cea a umorilor complementare din medicina hipocratica. S-a remarcat insa ca, in conceptia chineza, exista o inegalitate de forta vitala intre principiile yang si yin, ceea ce nu este cazul cu teoriile europene mentionate.’ ( G. Bratescu)[2]

Principiul universal ‘tao’, adica ‘calea’, determina proportia dintre yin si yang in fiecare lucru.

Medicina chineza, strans legata de Taoism, se ocupa in primul rand de prevenirea bolilor. Huang Ti, parintele medicinei chineze, spunea “ medicul adevarat ajuta inainte de aparitia primelor semene de boala’’. Igiena taoista facea apel la cumpatare si simplitate in ceea ce privese majoritatea lucrurilor.

Chinezii au fost printre primii care au definit starea de sanatate. Astfel, in secolul I i.H., Wen-Tzu spunea:”Trupul este templul vietii. Energia este forta vietii. Spiritul este guvernatorul vietii. Daca unul dintre ele este in dezechilibru, toate trei vor avea de suferit. Cand spiritual preia comanda, trupul il urmeaza in mod natural si aceasta suita este benefica pentru toate cele Trei Comori. Daca trupul este cel care conduce, spiritual i se supune, fapt care dauneaza celor Trei comori.”

Desi China antica era relativ izolata, existau legaturi cu India si Tibetul. Buddhismul a patrus in China din India si o data cu el si conceptiile si practicile medicale indiene. Gimnastica si exercitiile de respiratie provin si ele din India si sunt strans legate de yoga si de medicina Ayurvedica. Existau legaturi si cu Asia de sud-est, Persia si lumea araba. In secolul II i.H. ambasadorul chinez Chang Chien a petrecut mai mult de 10 ani in Mesopotamia, Siria si Egipt adunand informatii despre medicamente. De-a lungul secolelor au patruns in China cunostinte legate de teoria umorala si de numeroase medicamente.

Shen Nung, Imparatul Rosu (Hung Ti), a creat primul ierbar medical- Pen-tsao (circa 2800 i.H.) in care a prezentat efectele a 365 de medicamente, testate toate personal. Se pare ca Shen Nung a fost cel care a desenat primele harti de acupunctura, desi acest procedeu dateaza probabil dintr-o perioada mai veche.

Faima lui Yu Hsiung (circa 2600 i.H.), Imparatul Galben (Huang Ti), se datoreaza compendiului medical ’’ Nei Ching’’- Canonul Medicinei. Transmis pe cale orala timp de mai multe secole, el a fost asternut pe hartie in secolul III i.H. Forma sa actuala dateaza din secolul al VIII d.H. cand s-a facut ultima mare revizuire de catre Wang Ping.[1]

In Nei Ching se spune ca ficatul este rezervorul sangelui si sediul sufletului. Inima conduce pulsul, care, de fapt, se identifica cu spiritului. In splina se petrece nutritia si se produce gandirea, in plamani are loc respiratia, deci acumularea energiei, iar in rinichi isi au sediul vointa si puterea germinativa.

Viscerele pricipale sunt stomacul, duodenul, colonul, vezica biliara si rinichii. Organele se gasesc in ralatie de ierarhie fiziologica: inima-rege; plamanii-ministri; ficatul-general; vezica biliara-procuror; splina-ofiter cu alimentarea. Exista si o genealogie a organelor, inima fiind fiica ficatului, stomacul fiul inimii si asa mai departe. Aceste atributii si raporturile reflecta felul de viata al societatii chineze de atunci.

Teoria macrocosmosului ale carui parti componente se regasesc in microcosmosul organismului omenesc se intalnesc si la chinezi. Cinci elemente de baza alcatuiesc totul: lemnul, focul, pamantul, metalul, apa. Fiecaruia din aceste elemente ii corespund anumite puncte cardinale, anumite animale domestice, anumite parti ale locuintei, anumite numere si anumite viscere. Iata un exemplu: metalul corespunde cu vestul, cu albul, cu mirosul de carne cruda, cu semintele oleaginoase, cu cainele, cu poarta cea mare, cu cifra 9, cu ficatul.[2]

Chang Chung-ching, considerat omologul lui Hipocrate, a elaborat in secolul al III d.H. tratatul classic “ Febra tifoida si alte febre”.

Ko Hung, un faimos alchimist si un bun observator, a scris tratate in care a descris boala beri-beri, hepatita si ciuma.

Sun Szu-miao a scris Ch’ien Chin Yao Fang –“ O mie de remedii de aur”- care cuprindea treizeci de volume de patologie.

In timpul dinastiei Sung a aparut “ Hsi Yuan Lu” care a devenit principala sursa de cunostinte in domeniul medicinei legale.

Cunostintele de anatomie in China antica se bazau mai degraba pe rationament si presupuneri, decat pe disectii sau observatie directa. Deoarece doctrinele lui Confucius interziceau atingerea de corpul uman, studiile de anatomie directa au inceput abia in secolul al XVIII-lea. Pana in secolul al XIX-lea anatomia a fost predata in scolile medicale mai mult pe baza de desene si modele artificiale, decat prin disectie.

Fiziologia chineza avea la baza un sistem umoral asemanator conceptiile grecesti din secolul VI i.H. si puncte de vederi asemanatoare celor ale lui Galen din secolul II d.H., sigura deosebire fiind existenta a cinci umori in loc de patru. Numarul cinci avea o semnificatie mistica pentru chinezi si era folosit pentru majoritatea clasificarilor: cinci elemente, cinci anotimpuri, cinci culori, cinci gusturi, cinci calitati, cinci tratamente, cinci emotii etc.

Tratatul medical “Nei Ching” considera ca fiecare emotie isi are sediul intr-un anumit organ:fericirea la nivelul inimii, gandirea la nivelul splinei, grijile la nivelul plamanului, iar ficatul era sediul furiei si al sufletului.

Tot in acest tratat se metioneaza unele aspecte legate de circulatia sangelui: “tot sangele este sub controlul inimii…sangele circula in cerc in mod continuu si nu se opreste niciodata…”. Cu toate acestea, se considera ca unele vase transporta aerul in organism.

Metodele de diagnosticare cuprindeau anamneza, palparea pulsului, observarea vocii si trupului si palparea partilor afectate in unele situatii.