Monitorizarea funcțiilor vitale

Monitorizarea clasică presupune prelevarea de la pacient a unor semnale biomedicale sau parametri fiziologici, pe un interval de timp de ordinul zilelor, descărcarea şi analiza acestora pe un sistem de calcul făcându-se la sfârşitul perioadei de monitorizare.

Parametrii fiziologici pot fi prelevaţi fie prin intermediul dispozitivelor de monitorizare, fie pe baza colaborării active a pacienţilor cu echipa medicală.

Termenul “parametrii vitali” se referă la măsurarea ritmului cardiac, a frecvenţei respiratorii, a presiunii arteriale, a temperaturii corpului şi a saturaţiei oxigenului din sânge, deoarece aceste mărimi sunt vitale organismului uman În afară de aceştia mai sunt monitorizaţi şi alţii, care nu sunt consideraţi vitali (de ex. concentraţia de glucoză din sânge, monitorizarea bilanțului hidric).

Ritmul cardiac (pulsul) este un parametru fiziologic frecvent utilizat deoarece permite o evaluare a stării generale a pacientului, tulburările de ritm cardiac fiind înregistrate prompt, iar variaţiile putând fi uşor diferenţiate între anormale/normale. Parametrul a fost utilizat în studii şi proiecte de cercetare, oferind indicaţii asupra funcţiei cardiovasculare. Prelevarea pulsului se realizează automat cu dispozitive ce utilizează frecvent ca metodă de măsurare pletismografia fotoelectrică la nivelul unei artere periferice.

Frecvenţa respiratorie este un alt parametru utilizat mai rar datorită dificultăţilor tehnice de înregistrare. Utilitatea măsurării frecvenţei respiratorii este reprezentată de posibilitatea detectării unor disfuncţii respiratorii sau a unor insuficienţe primare sau secundare unei alte afecţiuni (afecţiuni cardiace congenitale).

Presiunea arterială reprezintă un parametru evaluat frecvent (pe cale non-invazivă) deoarece se face cu uşurinţă şi oferă date relevante asupra activităţii cardiace. Este un parametru utilizat în multe sisteme de monitorizare, existând pe piaţă variate modele de aparate utilizabile și la domiciliu pentru prelevarea presiunii arteriale. O monitorizare continuă a valorilor presiunii arteriale oferă o acurateţe diagnostică net superioară înregistrărilor realizate ocazional, o dată cu internarea/controlul medical al pacientului. Mai mult, această înregistrare permite diagnosticarea exactă a tipului de hipertensiune, titrarea medicaţiei antihipertensive şi controlul hipotensiunii cu medicaţie.

Temperatura corpului este frecvent măsurată, în special în cazul unor stări febrile sau a unor stări hipotermice. Monitorizarea temperaturii corelată cu simptomele asociate ajută medicul în stabilirea corectă a diagnosticului.

Saturaţia oxigenului din sânge (SpO_2) reprezintă un indicator global de oxigenare a sângelui (cantitatea de oxigen legată de hemoglobină în sângele arterial), fiind utilizat în monitorizarea cardiovasculară şi respiratorie, în timpul anesteziei şi terapiei intensive, sau în resuscitare.

Numeroase aparate comercializate realizează concomitent prelevarea SpO2 şi a pulsului.

Monitorizarea temperaturii

Temperatura omului se menține constantă între 36 și 37° datorită procesului de termoreglare. Sistemul neuro-endocrin dirijează procesele de reglare termică prin mecanisme chimice și fizice modificând, după necesitate, termogeneza sau termoliza.

Termoreglarea chimică privește producția de căldură (termogeneza). Căldura este rezultatul proceselor oxidative din organism, a căror intensitate este variabilă în raport cu temperatura mediului înconjurător. Astfel, prin scăderea temperaturii aerului se intensifică arderile din organism și ca atare termogeneza crește.

Organele principale ale terogenezei sunt mușchii și ficatul. Intensificarea procesului de termogeneză se face în mod reflex. Dacă temperatura mediului înconjurător scade, se excită receptorii pielii, care, pe cale reflexă, determină intensificarea arderilor din organism eliberând cantitățile necesare de căldură, în vederea compensării pierderilor. Dacă însă scăderea temperaturii mediului ambiant, continuă, iau naștere, tot pe cale reflexă, contracții musculare mici, ce se traduc prin tremurături și apariția frisonului. Contracțiile musculare din cursul frisonului intensifică metabolismul și eliberează o cantitate mai mare de energie calorică, urcând temperatura organismului.

Egalarea fizică intervine în mecanismul de pierdere a căldurii şi se face prin convecţie, prin radiaţie, evaporarea apei prin piele, eliminarea căldurii cu aerul expirat, precum şi prin consumul de căldură în vederea încălzirii fecalelor şi a urinii eliminate. Mecanismu intim al pierderii de căldură de pe suprafaţa corpului se realizează prin modificarea calibrului vaselor sanguine din piele. Sub influenţa frigului, vasele, în primul rînd arterele, se contractă, curentul sanguin scade spre suprafaţa corpului, aportul de căldură din profunzime devine mai mic şi deci scade şi pierderea de căldură. Sub influenţii căldurii, vasele se dilată, aportul de sînge la suprafaţă devine mai mare şi deci pierderea de căldură se intensifică. Dacă temperatura mediului ambiant este egală sau mai mare decît aceea a corpului, pierderea de căldură prin convecţie şi radiaţie devine imposibilă ; în acest caz ea se face prin secreţia şi evaporarea sudorală întrucât fiecare gram de sudoare evaporată sustrage organismului 0,58 calorii, iar cantitatea de sudoare evaporată de pe suprafaţa corpului în 24 de ore în condiţiile de repaus este de circa 800 ml, astfel că organismul pierde zilnic pe această cale circa 400—500 de calorii. Cantitatea de căldură pierdută prin transpiraţie însă nu creşte totdeauna paralel cu intensitatea eliminărilor de lichide pe această cale, căci viteza de evaporare a sudorii de pe suprafaţa corpului este invers proporţională cu umiditatea relativă a atmosferei ambiante.

Evaporarea apei prin plămâni şi încălzirea aerului inspirat contribuie, de asemenea, la pierderea de căldură. În stare normală, între producţia şi pierderea de căldură se găsește un echilibru, care asigură în mod activ organismului temperatură constantă. Când acest echilibru este rupt se instalează stările de hipertermie şi hipotermie.

Temperatura organelor interne (temperatura centrală) este mai ridicată decât temperatura periferică şi este dată în funcţie de intensitatea şi starea de activitate a organelor, putând ajunge în unele organe, ca de exemplu în ficat, până la 38°. Temperatura prezintă mici oscilaţii fiziologice, în cursul zilei. În axilă, temperatura normală oscilează între 36 şi 37°. Temperatura cea mai joasă se măsoară dimineaţa între orele 4 şi 5. Între orele 9 și 10, temperatura începe să se ridice uşor, atingând cele mai mari valori spre seară, între orele 16 şi 20. Aceste variaţii sunt legate de gradul de activitate, fiindcă la persoanele care lucrează noaptea şi se odihnesc în cursul zilei, variaţia zilnică a temperaturii se poate inversa. Oscilaţiile fiziologice ale temperaturii variază şi cu vârsta. Valorile de seară sunt mai ridicate la tineri decât la bătrâni.

În condiţii patologice, temperatura organismului poate să scadă sub 36°, cînd vorbim de hipotermie, sau să crească peste 37° când vorbim de hipertemie. Gradul de temperatură, durata stărilor de hiper- şi hipotermie, precum şi oscialţiile ei sunt date foarte valoroase pentru stabilirea diagnosticului, aprecierii asupra evoluţiei bolii şi a eficacităţii tratamentului aplicat. Din acest motiv, măsurarea şi înregistrarea sistematică a temperaturii bolnavului, după un orar fix, constituie una din sarcinile elementare ale îngrijirii bolnavilor.

Dispozitive de măsurare a temperaturii:

Invazive de dimensiuni mici, timp de răspuns rapid, stabilitate mare, foarte sensibile la modificărea temperaturii. Aici sunt incluse:

Termocuple;

Termistori;

Senzori cu fibre optice.

Noninvazive:

Termometre;

Termografia cu infraroșu.

Tipurile de termometre utilizate în practică sunt diferite, cel mai uzual fiind termometrul maximal, numit şi termometrul medical.

Termometrul maximal (Fig. 1.1) utilizat în medicină este gradat după scara Celsius. El este un termometru cu scară redusă, de la 34,5° până la 42°. Gradele sunt divizate în zecimi de grade. Partea esenţiala a termometrului este un tub capilar din sticlă, închis şi lărgit la unul din capete pentru rezervorul de mercur. Lumenul tubului capilar este foarte mic, corespunzător volumului redus al rezervorului, care trebuie să fie cât mai mic, pentru a putea fi introdus cu uşurinţă în cavităţile corporale unde se măsoară temperatura. Coloana de mercur fiind foarte subţire şi deci greu de observat, secţiunea capilarului are formă de lentilă cilindrică convergentă, prin care imaginea coloanei de mercur apare lăţită, favorizînd citirea nivelului la care s-a urcat.

Fig.1.1 Termometru medical

La trecerea dintre rezervorul de mercur şi tubul capilar există o mică gâtuire de sticlă, care permite trecerea mercurului sub influenţa căldurii. O dată cu răcirea aerului, mercurul se retracta, dar gîtuirea de pe capilar nu-i mai permite reîntoarcerea în rezervor. Coloana de mercur se rupe imediat sub gîtuitură şi astfel va indica totdeauna temperatura maximă. Tubul capilar