O dilemă actuală - euthanasia

DEFINIŢIE

Eutanasia ar putea fi definită:

Un ansamblu de acţiuni sau inacţiuni medicale, având suport etico-juridic şi fiind în interesul bolnavului, în sensul în care duce la scurtarea suferinţelor unui bolnav care în momentul actual, din punct de vedere al ştiinţei medicale nu beneficiază de un tratament etiologic, ci dimpotrivă, prognosticul este un sfârşit apropiat şi inevitabil (1. Trif A.B., Astarastoae V., Cocora L., Eutanasia, Eugenia şi Suicidul Asistat, Ed. Infomedica, Bucureşti, 2002).

Cuvantul “euthanasia” provine din greaca veche (eu - bun, armonios ; thanos - moarte) existând o părere unanimă printre filosofi şi chiar printre medici, că nu există - încă o definiţie a eutanasiei, care să fie larg acceptată, ci numai anumite încercări de a impune puncte de vedere, interpretări asupra acestei acţiuni.

Într-unul dintre cele mai utilizate dicţionare englezeşti, Shorter Oxford English Dictionary apar următoarele definiţii pentru termenul de eutanasie: 1.-o moarte uşoară şi liniştită; 2.- mijloacele de a obţine o moarte uşoară şi liniştită; 3.-acţiunea de a produce o moarte uşoară şi liniştită (7. Shorter Oxford English Dictionary, Oxford University Press, 2007).

Dicţionarul explicativ român dă următoarea explicaţie: EUTANASIE: 1. - moarte fără dureri. 2. - metodă de provocare a uneimorţi nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferinţăîndelungată si grea (8. Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, 1998).

Definitia actuala a conceptului de eutanasie aflate în circulaţie este "uciderea din milă a unei persoane, pentru a-i suprima în mod radical suferinţele extreme, sau pentru a-i cruţa pe copiii anormali, pe bolnavii incurabili sau pe bolnavii psihici lipsiţi de angrenarea în realitate de prelungirea unei vieţi de suferinţă (uneori pentru mulţi ani), care reprezintă, pe deasupra, o povară grea pentru familie şi societate".

ISTORIC

Antichitatea

"Legea celor Douăsprezece Table" (aprox. 450 î. Hr.), codul publicat la Roma de decemviri (magistraţi romani care făceau parte dintr-un colegiu de 10 membri) pe 12 table de bronz, prevedea jertfirea copiilor cu malformaţii de îndată ce veneau pe lume.

Istoricul şi moralistul grec Plutarch (circa 50-125 d. Hr.) menţionează în lucrarea sa “Vieţile paralele” că în Sparta era practicat infanticidul. Copiii “lipsiţi de sănătate şi vigoare, cei strâmbi” erau azvârliţi de pe o stâncă a muntelui Taiget.

După căderea Ierusalimului sub atacul legiunilor romane în anul 70 d.Hr., aproximativ 1000 de evrei care nu acceptau să se supună regimului de ocupaţie - zeloţii (zeloşii) sau refugiat în fortăreaţa Massada si s-au sinucis.

Popoarele nomade îi abandonau în drum pe cei foarte bătrâni sau pe cei foarte bolnavi care nu mai aveau speranţa de a redeveni activi, deoarece erau o povară pentru întregul trib. Triburile barbare germanice îngropau de vii pe bătrânii neputincioşi.

În insula Sumatra, bătrânii din neamul bataki-lor erau suiţi într-un copac, iar copacul era scuturat. Cel care reuşea să rămână agăţat sus îşi putea continua viaţa în colectivitate, dar cel care cădea era folosit ca hrană pentru restul comunităţii.

În India, bolnavii incurabili erau sufocaţi cu mâl de către membrii familiei, iar apoi aruncaţi în fluviul Gange.

În Birmania, incapabilii de muncă sau bolnavii dependenţi de cei din jur se considerau obligaţi să se spânzure singuri.

În jungla Amazonului din Brazilia, la triburile Tupi, Guarani şi Cachibas, bătrânii erau omorâţi în funcţie de resursele comunităţii.

La eschimoşii americani (inuiţii), bătrânii sau cei foarte grav bolnavi erau lăsaţi să moară de sete şi foame, atunci când deveneau incapabili să mai participe la procurarea hranei.

Bătrânii dintr-un sat din Ungaria se retrăgeau de bună voie într-o mofetă (peşteră cu bioxid de sulf) pentru a se sinucide.