Porțelan dentar

INTRODUCERE

Omenirea a fost întotdeauna preocupată de problema restaurării părţilor corpului care sunt pierdute ca urmare a unor accidente sau boli. Practicienii stomatologi au fost confruntaţi încă de la începuturi cu această problemă, iar modalităţile de înlocuire a structurii dentare pierdute cu materiale artificiale continuă să constituie o preocupare majoră a unei mari părţi a cercetărilor stomatologice.

Înlocuirea dintelui pierdut este dorită din două motive fundamentale: estetic şi restaurativ funcţional (parţial sau total). Limita stomatologului de a realiza aceste deziderate a fost întotdeauna dată de anumiţi factori de bază. Unul dintre aceştia este disponibilul de materiale corespunzătoare pentru realizarea unui dispozitiv de restaurare. Un al doilea factor, este dezvoltarea şi controlul procedurilor tehnice adecvate pentru utilizarea materialelor respective.

De-a lungul timpului, stomatologia a depins, într-o mare măsură de ştiinţele şi tehnicile contemporane, datorită îmbunătăţirii permanente a materialelor şi procedeelor folosite. Deşi materialele de restaurare au înregistrat un progres remarcabil, în ultimul timp, această relaţie continuă să existe între ştiinţa contemporană şi stomatologie. Sfera materialelor restaurative se extinde nu numai asupra unei largi varietăţi de materiale şi tehnici de preparare, ci şi asupra ştiinţelor cu care acestea vin în legătură.

În literatura de specialitate ceramicele se definesc ca fiind materiale nemetalice de natură anorganică, greu solubile în apă, obţinute pe cale naturală sau artificială la temperaturi şi presiuni ridicate.

Originea ceramicii se pierde în preistorie fiind una din primele invenţii ale omului şi fiind prezentă în fiecare epocă.

Din punct de vedere etimologic, termenul de „ceramică” provine de la cuvântul grecesc Keramos, care constituie materia primă a olarilor (keramon = argile, keramin = ceramică). Tot de origine greacă este şi cuvântul „porţelan” care provine de la numele unei scoici „Porzellano Cyprea” a cărei cochilie are o suprafaţă sidefată şi netedă asemănătoare unei ceramici glazurate.

Substanţele ceramice sunt alcătuite din componente metalice şi nemetalice (oxizi, nitraţi, silicaţi). Ceramica utilizată pentru fabricarea porţelanului şi a sticlei este un material refractar (rezistent la temperaturi înalte).

Arta porţelanului dentar fuzionat a rămas cunoscută, în mare măsură, prin indivizi care au învăţat lucrul direct de la alţii. Partea de laborator a restaurărilor de porţelan este realizată în laboratoare comerciale, de către tehnicieni care lucrează cu echipament special şi pe modele şi în culori specificate de stomatologi. Tehnicienii pricepuţi sunt angajaţi şi de producătorii de dinţi prefabricaţi pentru a realiza numeroase forme, tipuri şi nuanţe necesare acestor aplicaţii.

GENERALITĂŢI

Porţelanurile sunt mase ceramice complet vitrifiate, deci compacte, obţinute din argile care ard alb, caolin spălat şi argile refractare, în amestec cu nisip şi feldspat.

Din punct de vedere mineralogic sunt constituite din faze cristaline şi fază vitrioasă, în proporţie necesară pentru a asigura lipsa totală a porozităţii.

Din punct de vedere chimic, după natura cationilor care predomină, porţelanurile pot fi:

- porţelanuri alcaline, care corespund aluminosilicaţilor din sistemul

MO-Al2O3-SiO2 (în care M poate să fie Mg, Ca sau Ba)

- porţelanuri de titan, care au formula generală:

MO-TiO2,MO-SiO2-Ti-O2, MO-Al2O3 –TiO2 şi MO-SiO2-Al2O3-TiO2 (în care M poate să fie Mg, Ba, Ca, Be, Fe)

În funcţie de compoziţia masei şi de temperatura de ardere se disting următoarele tipuri de porţelanuri:

- porţelan tare –porţelanul cu conţinut ridicat de component plastic, respectiv caolin şi argile refractare şi care vitrifiază la temperaturi de 1350-14500C; compoziţia clasică a porţelanului „tare” se obţine din: 50% caolin şi argilă refractară, 25% cuarţ şi 25% feldspat.

-porţelan moale - porţelanul în care componentul fondant apare în cantitate mare; temperatura de vitrifiere este cuprinsă între 1200-13000C; prezintă rezistenţă mecanică şi rigiditate dielectrică mai scăzută.

COMPOZIŢIE

Calitatea oricărui porţelan depinde de alegerea ingredientelor, proporţiile corecte ale fiecărui component şi controlul procesului de ardere. În producerea porţelanurilor dentare sunt utilizate cele mai pure ingrediente datorită necesităţii stringente de culoare, tenacităţii fără apariţia caracterului casant, insolubilităţii şi translucidităţii, ca şi caracteristicilor de rezistenţă şi dilatare termică. În multe situaţii, rezultatul trebuie să fie un compromis între proprietăţile menţionate.

Ceramicele din cele mai fine porţelanuri din China şi faianţă sunt compuse, în principiu din aceleaşi materiale. Diferenţa principală este legată de ingredientele primare şi procedurile de ardere. Ingredientele sunt feldspat, silice (cuarţ sau silex) şi caolin (lut). Pentru a da anumite caracteristici speciale, se adaugă potasă (carbonat de potasiu), sodă sau oxid de calciu. Sticla este o combinaţie de silice şi potasă, în timp ce porţelanul conţine elemente refractare menţinute împreună prin materiale uşor fuzibile, fiind mai puţin transparent.