Problemele Expertizei Medico-Legale Psihiatrice

Capitolul 1. PREAMBUL

Probaţiunea medico-legală psihiatrică în decusul evoluţiei societăţii omeneşti a cunoscut mari oscilaţii, fiind legată organic de structura socială a epocilor şi statelor implicit de evoluţia conceptelor de drept, mărturie fiind o serie de coduri şi legi existente cu mult înaintea erei noastre.

Legile care formează cadrul legal în ceea ce priveşte expertiză medico legală, pe lânga Codul Penal mai putem aminti Legea 459 din anul 2001 şi OUG. 1 din anul 2000.

Articolul 31 din Codul Penal precizează că “nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul în momentul săvârşirii fapei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.” Conţinutul articolului prezent defineşte noţiunea juridică de iresponsabilitate.

Responsabilitatea, care implică posibilitatea tragerii la răspundere penală a individului, este o noţiune juridică care sub aspect medical reprezintă “totalitatea particularităţilor psihice ale individului care îl fac pe acesta capabil să înţeleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale şi să aprecieze consecinţele faptelor sale atunci când acţionează contrar normelor de convieţuire socială şi a legilor.”

Codul de Procedură Penală, în cuprinsul art. 116-125 prevede obligativitatea expertizei şi problemele privind procedura experizei, experţi oficiali, lamuriri date experţilor şi părţilor, drepturile expertului, raportul de expertiză, etc.

Expertiza psihiatrică medico-legală se efectuează de către o comisie instituită în acest scop, formată dintr-un medic legist şi doi medici psihiatri. Comisia poate funcţiona numai în centrele unde există servicii sau cabinete medico-legale şi spital sau secţii de psihiatrie. Dacă expertiza priveşte un minor, în comisia de expertiză vor fi cooptaţi specialişti de neuropsihiatrie infantilă şi eventual psihopedagogi.

Expertiza psihiatrică medico-legală se va executa în principiu după următoarele reguli:

- observaţia clinică prin internaera expertizaţilor dacă este cazul, procedându-se la toate investigaţiile clinice şi de laborator;

- consultarea următoarelor date din dosarul cauzei: antecedente medicale ale expertzatului, antecedentele penale şi ancheta socială, mobilul şi împrejurările în care s-a savârşit infracţiunea;

- examenul psihic efectuat imediat după identificarea învinuitului.

În cazul în care sunt supuse expertizei persoane cu tulburări care prezintă stare de pericol, în concluziile raportului de expertiză se vor propune şi măsuri ce trebuiesc luate în conformitate cu dispoziţiile legale.

În cazul expertizării minorilor, concluziile raportului de expertiză vor cuprinde în mod obligaoriu măsurile medico-psiho-pedagogice care urmează să se ia pentru asigurarea dezvoltării în condiţii corespunzătoare a personalităţii acestora.

Obiectivele expertizei

Expertiza medico-legală psihiatrică rămâne prin excelenţă o expertiză medicală cu un cadru bine definit care are în final scopul de a oferi justiţiei criterii medico-legale obiective pe baza cărora o persoană poate fi trasă la răspundere penală, de a stabili dacă învinuitul are capacitatea de a răspunde de faptele sale. Faţă de gama largă a bolilor, sindroamelor şi tulburărilor psihice, care impun examinări complexe de specialitate, scopul rezidă în a stabili capacitatea de discernământ a celui examinat.

Expertiza medico-legală psihiatrică constituie un document probatoriu, care ajută justiţia în stabilirea responsabilităţii. Pe baza acesteia şi a concluziilor, justiţia are posibilitatea să stabilească dacă o persoană este sau nu responsabilă.

Starea de vinovăţie presupune prezenţa discernământului în momentul savârşirii faptei. Dacă justiţia stabileşte responsabilitatea, expertiza medico-legală psihiatrică, în urma coroborării unui complex de date privind învinuitul, are obligaţia de a stabili parametrii discernământului.

Expertiza, deşi complexă, nu este rigidă, iar simpla cunoaştere a caracterului faptei nu este suficientă. Se impune o analiză psihopatologică a persoanei pentru a stabili legătura dintre tulburările psihice ale acesteia şi actele comise, precum şi prezenţa sau absenţa unor măsuri de siguranţă luate anterior, în timpul şi după comiterea faptei, în scopul înlăturării urmelor şi probelor ce ar putea duce la descoperirea autorului. Pe baza acestora se pot face aprecieri asupra capacităţii făptaşului de a înţelege şi evalua conţinutul actului antisocial comis, precum şi a consecinţelor sociale periculoase ce decurg din ele.

Discernământul este funcţia psihică de sinteză prin care persoana este în măsură să conceapă planul unei acţiuni şi urmările ce decurg din săvârşirea acţiunii. Este deci, capacitatea subiectului de a organiza motivat activitatea sa. El exprimă libertatea de acţiune a individului de a săvârşi acte conform normelor de convieţuire socială, norme pe care individul si le-a însuşit şi le respectă ca o comandă socială introectată, ca o datorie morală.

CAPITOLUL II. APRECIERI PRIVIND EVOLUTIA EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE IN TARA NOASTRA.

I. Expertiza medico legala in perioada comunismului in Romania.

Utilizarea psihiatriei in perioada comunismului ca arma politica face parte din istoria tragica a psihiatriei romanesti,de care generatia de astazi si mai ales generatiile viitoare trebuie sa ia cunostinta.

Privit, din punct de vedere teoretic, ca şi în alte ţări comuniste, în România, trei structuri particulare dictaturii au forţat limitele psihiatriei:

1. Caracterul totalitar al statului;

2. locul ocupat de către ideologie în toate domeniile;

3. teama viscerală a regimului de a nu-şi pierde puterea şi privilegiile.

Astfel, pe de o parte, individul nu avea drepturi, iar partidul era singurul care decidea, inclusiv în a considera pe un individ nebun, iar pe de altă parte ştiinţa, in cazul nostru psihiatria, era supusă - ca să nu spunem servitoarea - ideologiei. Iar psihiatrul care interna un opozant politic sub pretext de schizofrenie sau paranoia se implica în mod conştient în politica statului totalitar de la care aştepta de fapt anumite atitudini care să-i aducă avantaje.

Apologeţii ” psihiatriei socialiste” explicau aceste “particularităţi” ale actelor lor prin aceea a existenţei unor deosebiri “esenţiale” faţă de psihiatria “burgheză”, adică aceea care se practică în Occident. Acest lucru a stat la baza respingerii fără discernământ sau argumente ştiinţifice a conceptelor psihologice şi sociologice din psihiatria românească.