Scolioză - evaluare și tratament kinetic

Primul și ultimul act al medicului și kinetoterapeutului în procesul asistenței de recuperare funcțională este evaluarea. Inițial evaluarea este necesară pentru aprecierea deficitului ce urmează a fi recuperat și a restantului funcțional pe care se bazează capacitățile si activitățile pacientului, iar în final evaluarea apreciază rezultatele obținute prin aplicarea programului de recuperare și concluzionează asupra măsurilor care se mai impun eventual în continuare.

Ceea ce trebuie reținut este faptul că nici o evaluare care implică intervenția omului nu poate fi în totalitate obiectivă. Totuși, pentru a scădea “doza” de subiectivism și pentru a obiectiva cât mai mult evaluarea, este necesară o colaborare cât mai bună a echipei multidisciplinare care trebuie să asigure succesul recuperării, iar kinetoterapeutul trebuie să ia în considerare următoarele: să fie bine informat în ceea ce privește schema de evaluare ; să fie bine antrenat în manevrele de evaluare si bun cunoscător al anatomiei, fiziologiei, fiziopatologiei, psihologiei, etc.; să prezinte abilitate și mijloacele necesare în vederea obținerii unor date relevante; să prezinte capacitate de analiză și interpretare a rezultatelor în mod corect.

Interpretarea si analiza datelor va depinde de: cunoștințele teoretice ale terapeutului; modul de aplicare practică a tehnicilor de evaluare; capacitatea de a aplica rezultatele obținute în funcție de particularitățile sau circumstanțele individuale.

În kinetoterapie, programul kinetic, respectiv modul în care kinetoterapeutul își desfășoară activitatea, se bazează pe diagnosticul funcțional, obținut prin cumularea diagnosticului clinic (stabilit de către medicul specialist) cu rezultatele evaluării kinetice inițiale (apanajul exclusiv al kinetoterapeutului). De fapt evaluarea kinetică inițială reprezintă primul dintr-un șir lung de pași pe care kinetoterapeutul împreună cu pacientul, familia și toți ceilalți factori implicați (medici, psihologi, logopezi, asistenți medicali, terapeuți ocupaționali, etc.) îl vor parcurge împreună pentru aducerea celor cu nevoi speciale (dobândite la naștere sau pe parcursul existenței lor) la parametrii funcționali normali sau cât mai aproape de normal și implicit integrarea lor în societate.

Din momentul în care pacientul (sau un membru al familiei acestuia) intră în sala de kinetoterapie putem spune că începe evaluarea celui care va fi supus tratamentului recuperator și care va parcurge o serie de etape, etape ce vor fi descrise in cele ce urmează având ca punct de plecare afecțiunea numită SCOLIOZĂ. Pentru aceasta vom descrie mai întâi această afecțiune care este foarte des întâlnită mai ales în rândul adolescenților. Vom vedea câteva date de anatomie a coloanei vertebrale,definiția și clasificarea scoliozei, evaluare a afecțiunii pe etape, iar în final aplicarea câtorva teste pe pacienți.

Anatomia coloanei vertebrale

Segment complex, de o mare importanță funcțională, coloana vertebrală este alcatuită din 33 sau 34 de segmente osoase (vertebre), 344 de suprafețe articulare, 23 de discuri intervertebrale și 365 de ligamente cu 730 de puncte de inserție. Asupra coloanei vertebrale acționează nu mai puțin de 730 de muschi cu acțiune directă. La toate acestea se adaugă formațiunile nervoase (somatice și vegetative), vasculare, etc.

Segmentele osoase care alcătuiesc coloana vertebrală se numesc vertebre. Vertebrele au o parte anterioară numită corp și o parte posterioară numita arc. Aceste două părți închid între ele canalul vertebral.

• Corpul vertebral este partea cea mai voluminoasă și are forma unui cilindru scurt, care prezintă două fețe (superioară și inferioară) și o circumferință.

• Arcul vertebral are o formă neregulată. Posterior și median prezintă o apofiză spinoasă, lateral doua apofize transverse și deasupra și dedesubt câte două apofize articulare (în total patru apofize articulare dispuse vertical). Între apofiza spinoasă și apofizele articulare se găsesc lamele vertebrale. Porțiunile care leagă arcul vertebral de corpul vertebral se numesc pediculi.

Coloana vertebrală se imparte în patru regiuni, fiecare din ele fiind alcătuită, în mod normal, dintr-un număr fix de vertebre:

- regiunea cervicală: 7 vertebre;

- regiunea dorsală: 12 vertebre;

- regiunea lombară: 5 vertebre;

- regiunea sacrococcigiană: 9 – 10 vertebre.

Vertebrele din fiecare regiune au caracteristici morfofuncționale legate de îndeplinirea celor două funcții importante ale coloanei vertebrale umane: funcția de a suporta greutatea capului, trunchiului și a membrelor superioare și funcția de a asigura o mobilitate suficientă.

Curburile coloanei

În ortostatism și în repaus coloana vertebrală are o direcție verticală și o formă ușor sinuoasă mai ales în plan sagital. Curburile atenuează șocurile și favorizează menținerea echilibrului coloanei pe bazin, ușurând deci eforturile centurii musculare a coloanei.

Această atitudine și această formă se mențin datorită jocului tonicității musculare, elasticității ligamentelor și discurilor, precum și datorită îmbinării anatomice a celor 24 de segmente osoase din care este compusă coloana vertebrală, segmente care își adaptează unul altuia diferitele suprafețe articulare.

Pentru o elasticitate și o rezistență crescută, coloana vertebrală prezintă 4 curburi normale:

• lordoza cervicală, convexă anterior

• cifoza toracală, convexă posterior

• lordoza lombară, convexă anterior

• cifoza sacro-coccigiană, convexă posterior

La acestea se adaugă în plan frontal o scolioză toracică, cu convexitatea de partea mâinii dominante (cu care scriem).

Atitudinea coloanei vertebrale depinde de vârstă, sex, profesiune, stare de oboseală, stare psihică, stare de sănătate, etc.

Având aspectele legate de anatomia coloanei vertebrale conturate putem defini SCOLIOZA drept deviația coloanei vertebrale în plan frontal (apariția curburii laterale) însoțită de rotația vertebrală. Convexitatea (respectiv gibozitatea) este aceea care conferă denumirea direcției scoliozei. Rotația vertebrală se face spre concavitatea coloanei.