Sistemul de sănătate în România

Organizarea sistemului de sănătate din România

În 1997, România a introdus un nou sistem de asigurări de sănătate prin Legea nr. 145/1997, bazat pe o versiune modificată a modelului Bismarck. În prezent, unele structuri din următoarele modele coexistă în cadrul sistemului sanitar român (ţinând cont în principal de modalitatea prin care sistemul este finanţat):

- modelul Semashko – bugetul asigurărilor sociale de stat (trezoreria statului);

- modelul Beveridge – principiul rolului de „ filtru” (avut de medicii de

familie – alesi, in mod liber, de către pacienţi şi finanţat prin impozite);

- modelul Bismarck – sistemul de asigurări sociale de sănătate (bazat pe prime

obligatorii de asigurare, dependente de venituri).

La o analiză a sistemelor de sănătate din ţările Europei centrale şi de răsărit, se reţin totuşi unele caracteristici comune pe care M. Roemer (1993) le-a rezumat astfel:

- serviciile de sănătate de aproape toate tipurile erau un drept social al

fiecăruia, fără nici o cheltuială sau cu foarte mici cheltuieli personale;

- asigurarea serviciilor de sănătate era responsabilitatea guvernului la diferite

nivele ale acestuia;

- distribuirea serviciilor preventive şi terapeutice era în mod esenţial

integrată, accentul fiind pus pe prevenire;

- resursele şi serviciile de sănătate erau planificate central ca parte a planului

general al întregii ordini economice şi sociale;

- deciziile finale cu privire la caracteristicile majore ale sistemului naţional de

îngrijire a sănătaţii erau luate de autorităţile centrale de sănătate şi politice, deşi grupurile locale de cetăţeni aveau posibilitatea de a contribui la formarea poli¬ticii de sănătate;

- câtă vreme resursele erau limitate, priorităţile în sistemul de sănătate erau

îndreptate în special către necesităţile muncitorilor din industrie şi ale copiilor;

- toate părţile componente ale sistemului de sănătate erau dirijate şi integrate

de o autoritate majoră - Ministerul Sănătăţii şi subdiviziunile sale;

- practica medicală privată (şi activităţile conexe) nu era prohibită, dar

constituia subiectul unei reglementări stricte;

- întreaga activitate în domeniul sanitar se baza pe principii ştiinţifice, astfel

încât practicile non-ştiinţifice sau religioase, mistice, nu erau, teoretic, permise;

- nemulţumirea cetăţenilor în legătura cu:

a) calitatea şi accesul la îngrijiie de sănătate şi medicamente adecvate;

b) pieţele secundare în sectorul sănătăţii (plăţile necontabilizate, "pe sub masă");