Stimularea electrică intracavitară pacing, defibrilare, resuscitare și telemetrie intracavitară

În acest studiu, este prezentată activitatea electrică a inimii şi sistemul conductiv al acesteia şi sunt discutate în detaliu tehnicile medicale de stimulare electrică internă şi

externă, descriindu-se mecanismele corespunzătoare pacing-ului şi defibrilării cardiace, aparatura utilizată şi parametrii acesteia. Sunt amintite încercările experimentale, destul de puţine la număr, în domeniul stimulării inimii prin curenţi induşi de către un camp magnetic variabil în timp (metodă încă neutilizată clinic). Sunt prezentate modelele tipice de bobine utilizate în stimularea magnetică. În final, este descrisă funcţia de activare celulară, care evidenţiază mărimea electrică activă în procesul de stimulare.

Ce este de fapt un stimulator cardiac? Un stimulator cardiac este un emitator de impulsuri ritmice de o energie foarte redusa care are ca scop initiere sau mentinerea ritmului cardiac.

Rolul de pacemaker natural al cordului în organismul uman este acela al unui generator de transmitere a unor impulsuri ritmice de tensiune, ce depind, ca formă, de starea sa patologică.

Ritmul cardiac este dat de succesiunea acestor unde de tensiune produse prin depolarizarea naturală a unei zone din atriul drept (nodul sino-atrial SA) şi transmise prin conducţie electrică în tot miocardul. Studierea acestui fenomen contribuie la evaluarea posibilităţilor de influenţare artificială a funcţiei cardiace, prin stimulare electrică sau magnetică.

Stimularea cardiacă realizează asistarea permanentă sau temporară a funcţiei cardiace, acţionând în sensul corectării unor pertubări în ritmul natural al cordului sau chiar al suplinirii generatorului natural de semnal de depolarizare.

Aceasta se realizează curent, în terapeutica medicală:

- fie prin producerea de impulsuri periodice de tensiune (la putere mică), aplicate direct miocardului prin implant cardiac, pentru compensarea ori înlocuirea funcţiei nodului SA de generator de tact sau pentru a suplini funcţia de conducere a impulsului excitator la blocarea conducţiei prin fasciculele His (funcţia de pacing);

- fie prin producerea de impulsuri izolate de tensiune (la putere mare), aplicate extracutanat, în cazul fibrilaţiilor (funcţia de defibrilare). În tehnica medicală curentă, atât pacing-ul, cât şi defibrilarea sunt realizate numai prin mijloace electrice, existând doar câteva încercări experimentale de

aplicare a stimulării cardiace produse prin câmp magnetic variabil în timp.

Notiuni generale despre cordul uman.

Componentele anatomice ale inimii cu funcţii electrofiziologice sunt: ţesutul muscular al atriilor şi ventriculelor, ţesutul conductiv (ramurile His, reţeaua Purkinje) şi celulele pacemaker. Aceste celule specializate ale nodului SA sunt excitate de sistemul nervos, comportându-se ca o sursă de potenţiale de acţiune regulate, care imprimă ritmul cardiac. Excitaţia trece de la o celulă la alta în toată zona atrială, cu o viteză de circa 1 m/s, în cca 80 ms, apoi cuprinde aproape simultan atriul drept.

Unda de excitaţie ajunge la nodul AV, pe care îl parcurge mai lent. Apoi se transmite, prin ţesutul conductiv format de fasciculul His, în ventricule, unde ţesutul conductiv His-Purkinje răspândeşte rapid (cu viteza de cca 2 m/s) impulsul excitator în toată zona ventriculară internă şi apoi, prin contiguitate, cu viteza de cca 0,3 m/s, în tot muşchiul ventricular. Se spune că excitaţia se transmite global în inimă de la bază la apex şi în miocard de la endocard (membrana interioară) la epicard (membrana exterioară).

Exista modele numerice ale cordului, bazate pe reprezentarea structurii şi comportării electrice a miocardului.

Pacing-ul cardiac.

Scopul pacing-ului cardiac este de a menţine ritmul cardiac la un nivel suficient, chiar dacă activitatea nodului sinusal nu este transmisă muşchiului ventricular datorită unor blocări ale sistemului conductiv.

Stimulatorul de tip pacemaker are, în cea mai mare parte a utilizărilor sale, rolul de stimulator permanent şi funcţionează intracorporal, implantat. Există şi tipul extracutanat, cu utilizare temporară, în timpul unui tratament medical sau a unei operaţii.