Mărfuri nealimentare și siguranța utilizatorului - recenzie

În lucrarea de specialitate “Mărfuri nealimentare şi siguranţa utilizatorului” sunt selectate cele mai reprezentative probleme legate de mărfurile nealimentare, făcându-i pe studenţi să deţină informaţii legate de această tematică.

Lucrarea prezintă în structura sa, următoarele grupe de mărfuri: mărfuri din sticlă, din ceramică, din lemn, dar şi mărfurile textile care sunt tratate destul de accesibil, oferindu-le studenţilor informaţii referitoare la fibrele naturale, chimice şi sintetice, fire şi ţesături.

Lucrarea are drept scop familiarizarea studenţilor cu aceste grupe de mărfuri, dar şi o însuşire a cunoştinţelor legate de condiţiile de calitate impuse şi a metodelor de verificare a calităţii, pentru a se putea determina astfel, calitatea reală a mărfurilor indigene, sau a celor din import, aflate pe piaţă.

Practic, din această lucrare, se desprinde o idee fundamentală foarte utilă pentru un viitor economist, şi anume că nivelul exigenţelor calitative, al competivităţii, dar şi al concurenţei, este egal, atât pe piaţa naţională, cât şi pe cea internaţională. Concret, un produs nealimentar care nu poate fi vândut pe piaţa internaţională, nu va putea fi vândut nici pe piaţa naţională, oricâte măsuri protecţioniste s-ar încerca.

Aceată afirmaţie este foarte simplu de explicat, dacă nivelul calitativ al produselor autohtone este mai scăzut decât al celor din import, ne putem aştepta la o invazie de produse străine similare.

Într-un cuvânt, lucrarea cuprinde însă, doar probleme pentru o informare de ansamblu, pentru a stimula şi adânci anumite aspecte legate de mărfurile nealimentare, după propriile interese ale cititorului.

CAPITOLUL I

Mărfuri din sticlă

Pentru obţinerea sticlei sunt utilizate materii prime principale, şi anume, cele trei categorii de oxizi care alcătuiesc compoziţia sticlei, care dau marea majoritate a proprietăţilor, în rândul cărora intră vitrifiaţii, aceştia fiind materialele care intră în cantitatea cea mai mare în masa sticloasă, având principalul rol în formarea sticlei, deoarece prin topire şi răcire conferă starea vitroasă specifică sticlei, fondanţii care au rolul de a coborî temperatura de topire a vitrifianţilor şi de a realiza trecerea sticlei solide în stare păstoasă la o temperatura mai scazută, stabilizanţii care au rolul de a mări stabilitatea chimică şi de a îmbunătăţi proprietăţile mecanice şi termice ale sticlei.

De asemenea, la obţinerea sticlei sunt utilizate şi materii prime secundare, fiind subtanţe care se adaugă în proporţii mai mici pentru a-i conferi anumite proprietăţi sticlei, din care amintim, afinaţii care au rolul de a limpezi masa sticloasă topită, eliminând bulele de aer şi de gaze rezultate din reacţiile chimice dintre componenţi prin antrenarea acestora la suprafaţă, opacizanţii sunt substanţe, care dacă se află dispersate în sticlă, fac ca aceasta să fie opalescentă, decoloranţii care se introduc cu scopul de a înlătura culoarea imprimată sticlei de către diferite impurităţi din materiile prime şi coloranţii care sunt utilizaţi pentru obţinerea unor sortimente de sticlă cu diferite culori. Uneori se pot folosi ca materii prime şi cioburile de sticlă, care contribuie la reducerea consumului de materii prime, concomitent cu ameliorarea proprietăţilor sticlei.

De altfel, cunoaşterea proprietăţilor sticlei, prezintă importanţă, întrucât ele determină calitatea, sortimentul şi valoarea de utilizare a articolelor din sticlă.

Proprietăţile fizice mai importante sunt masa specifică, proprietăţile termice (conductibilitatea termică, dilatarea termică, stabilitatea termică), proprietăţile optice care ne arată comportarea faţă de lumină şi sunt exprimate prin transmisia luminii, absorţia luminii, indicele de reflexie şi refracţie şi proprietăţile electrice, conductibilitatea electrică a sticlei fiind redusă, fapt ce face ca ea să fie considerată un bun izolator.

Proprietăţile mecanice ale sticlei sunt: duritatea, elasticitatea, fragilitatea şi rezistenţa.

Proprietăţile chimice ne arată cum se comportă sticla sub acţiunea agenţilor chimici (acizi, baze, săruri) şi a celor atmosferici ( umiditatea aerului, gaze din atmosferă).

Proprietăţile igienico – sanitare ale sticlei sunt foarte bune, deoarece ea nu constituie un mediu prielnic pentru microorganisme, se spală, şi de asemenea, se întreţine uşor.

De asemenea, procesul tehnologic de obţinere a articolelor din sticlă cuprinde patru faze importante: obţinerea masei sticloase care are loc prin topirea amestecului de materii prime, afinarea care se realizează prin adaosul de afinanţi şi omogenizarea compoziţiei chimice a masei sticloase, fasonarea care constă în transformarea masei sticloase în obiecte, prin utilizarea procedeelor ca suflarea, presarea, tragerea sau laminarea, recoacerea care constă în răcirea lentă a produselor fasonate de la temperatura de fasonare la temperatura mediului ambiant şi finisarea obiectelor din sticlă care este necesară pentru conferirea unor proprietăţi estetice.

În continuare, voi aminti şi câteva cuvinte despre verificarea calităţii şi defectele mărfurilor din sticlă. Astfel, principalele caracteristici care se verifică sunt: aspectul, culoarea, stabilitatea suprafeţei de sprijin, ovalitatea, dimensiunile, capacitatea şi masa, rezistenţa la şoc termic, prezenţa tensiunilor interne. Defectele mărfurilor din sticlă se pot clasifica după diverse criterii, cel mai reprezentativ fiind în funcţie de cauzele apariţiei lor, şi astfel, deosebim defectele de topitură, defectele de fasonare, defectele de recoacere şi călire, defectele de finisare, defectele din timpul manipulării, depozitării şi transportului.