Potențialul României de a produce tutun

Toate formele sub care se consuma tutunul astazi apartin bastinasilor Americii. In 1560 tutunul a fost adus in Europa si de aici in Asia mica, Africa si Australia . Pe la 1600-1605 marinarii si negustorii l-au introdus in China, India si alte tari indepartate. Europenii au aflat de existenta tutunului numai dupa descoperirea Americii. In 1560, un medic spaniol l-a folosit ca planta medicinala contra durerilor de cap, bronsitei etc, utilizarea care a avut-o pana in anul 1800. De fapt si astazi medicamentele cu baza de nicotina vitamina antipelogroasa PP si remifonul sunt folosite cu success in medicina.

Prizatul tutunului isi are originea tot in folosirea lui ca planta medicinala. La inceput se priza pentru o inlatura durerea de cap, ulterior insa prizatul a devenit un obicei.

Fumatul care constituie astazi intrebuintarea de baza a tutunului s-a inpamintenit si extins in Europa mult mai tarziu. Desi la descoperirea Americii, europenii au cunoscut mai intai tigara de foi in forma ei primitive in Europa , ( mai intai in Anglia, apoi in Olanda, si restul tarilor ) la inceput s-a fumat cu pipa. Pipa a fost inlocuita cu timpul cu tigarile de foi, a caror tehnica de confectionare a venit din Cuba in Spania de unde s-a raspandit in toata Europa.

In Europa centrala, tigaretele au fost aduse din Rusia, unde s-au introdus din Siria si Persia de catre marinarii spanioli. Din Crimeea tigaretele de format rotund si cu carton (papiroose) s-au transmis la turci. Turcii au folosit insa tigareta fara carton, careia si astazi i se spune pe nedrept tigareta cu format turcesc.

Mestecatul tutunului a fost practicat, pentru prima data de catre marinarii din regiunea de coasta din Anglia, si tarile Scandinave.

In tara noastra se pare ca atat tutunul cat si fumatul au fost cunoscute in a doua jumatate a secolului XVII, ceea ce nu exclude posibilitatea introducerii fumatului cu mult mai devreme. Dupa P. nibalescu, ca prim document asupra acestei ipoteze, sunt pipele ( lulelele ) de pamant de diferite forme gasite impreuna cu alte obiecte in ruinele cetatii Suceava, dintre care una purta inscriptia anului 1571.

In decursul timpului in tara noastra s-au practicat toate felurile de intrebuintare a tutunului cu exceptia mestecatului.

CAPITOLUL I.

1.1. Importanta

Tutunul este una din plantele agricole cu importanta specifica, frunzele acestei plante intrebuintandu-se in primul rand, in industria produselor pentru fumat (tigarete, tutun de pipa, etc).

Din frunzele varietatilor bogate in nicotina se prepara praful de tutun si apoi lesia sau zeama de tutun, un foarte valoros insecticide.

Frunzele de tutun constituie si materie prima pentru obtinerea nicotinei, substanta mult utilizata in industria farmaceutica. De asemenea din frunzele de tutun se poate obtine acid citric, care se afla in frunzele de tutun proaspete de mahorca in cantitate de 10- 15%.

Semintele de tutun contin 35- 40% ulei, care poate fi extras si folosit in alimentare si industrie.

Importanta tutunului este marita de faptul ca unele soiuri valorifica economic soluri cu potential productive redus, cum sunt solurile nisipoase, erodate sau alte soluri putin productive.

Pentru a reduce din efectele negative ale tutunului asupra organismului uman s-au creeat numeroase institutii, specializate de producere si industrializare, care, intre alte probleme, urmaresc staruitor producerea unei materii prime pentru tigarete al carei efect negativ asupra fumatorului sa fie redus la minim sau anihilat complet.

1.2. Compoziţia chimică a frunzelor de tutun

Aceasta determină calitatea produselor, fiind influenţată de însuşirile soiului, de factorii de mediu (climă şi sol), vârsta plantei, poziţia frunzei pe tulpină etc. şi poate fi îmbunătăţită pe diferite căi.

Substanţa uscată a frunzelor de tutun este formată din 75 - 92% compuşi organici şi 8 - 25% compuşi minerali.

Compuşii organici sunt alcătuiţi din hidraţi de carbon solubili şi insolubili, compuşi azotaţi, acizi organici, răşini şi uleiuri eterice, iar cei minerali din compuşii calciului şi potasiului.

Hidraţii de carbon solubili reprezintă 2 - 27% din substanţele organice, în funcţie de soi şi condiţiile de vegetaţie şi influenţează în mod deosebit însuşirile fumative ale tutunului. Un conţinut, ridicat în hidraţi de carbon solubili se găseşte în tipul de tutun Virginia (27%), mijlociu la tipul oriental (19 - 20%) şi redus la tipul de mare consum (2 - 3%). Prin arderea hidraţilor de carbon solubili se formează acizi organici, aldehide, fenoli şi alte substanţe care îmbunătăţesc aroma şi gustul tutunului. Celuloza (7 - 8%) are rol principal în întreţinerea arderii.

Substanţele organice cu azot oscilează între l - 6% din substanţa uscată; conţinut mai redus se înregistrează Ia soiurile cu frunze de culoare galbenă (1-2%), moderat fa cele cu frunze roşii (2 - 3%) şi conţinut ridicat la cele cu frunze de culoare închisă (peste 3).

Substanţele albuminoide, în cantitate mare, influenţează negativ calitatea tutunului; prin ardere, ele imprimă gust şi miros neplăcute. Tutunurile pentru ţigarete din tara noastră conţin 6 - 10% substanţe albuminoide, iar cele pentru ţigări de foi între 11 şi 17% albumine din substanţa uscată.

Pentru calitatea tutunului prezintă o deosebită importanţă raportul între hidraţii de carbon solubili şi substanţele albuminoide, exprimat în valori procentuale din substanţa uscată, raport denumit coeficientul Smuk. Cu cât acest coeficient este mai mare, cu atât calitatea tutunului este mai bună. La soiurile de calitate superioară coeficientul Smuk este de 1,8 - 3, pe când la cele de calitate inferioară se situează sub cifra 1.

Aminoacizii ocupă 0,25 - 0,58% din substanţa uscată şi au acţiune pozitivă asupra fumatului, îndeosebi la tutunul pentru ţigări de foi.

Nicotină (C10H14N2) este principalul alcaloid din frunzele de tutun, influenţând, în cea mai mare măsură, calitatea tutunului şi sănătatea organismului uman. Mahorcă (Nicotiana rustica) conţine 8 - 16% nicotină, în timp ce tutunul (N. tabacum) numai 0,3 - 5,0%, cu diferenţieri în funcţie de tipul de tutun: 0,3 -1,0% ia tipul oriental; l - 2% la tipul semioriental şi Virginia; 1,5 - 2,5% la tipul de mare consum şi 2,5 - 5% la tutunul pentru ţigări de foi. Conţinutul în nicotină este mai mare în condiţii de climă umedă, pe soluri mai grele şi mai reci, pe cele fertilizate abundent cu azot şi mai mic în condiţii de clima secetoasă şi pe soluri slab aprovizionate cu azot (N. ANIŢIA, 1975). Alături de nicotină se mai găseşte nornicotina şi anabasina.

Nicotină se găseşte în toate organele plantei, cu excepţia seminţelor mature, dar depăşeşte 66,5% în frunze. Conţinutul frunzelor în nicotină este influenţat de poziţia acestora pe tulpină. Locul de sintetizare a nicotinei în plantă este coletul şi nu rădăcina plantei (F. CRESCINI, 1969).