Concertul Instrumental Romantic

Veacul al XlX-lea vede, in muzica, triumfand individualitatea si tocmai in ce priveste esentialul. Fiecare individualitate se desfasoara conform traiectoriei sale proprii chiar daca, uneori, mediul social si politic in care se produce aceasta desfasurare este pana la un punct prielnic infloririi ei.

Sa-l amintim pe Franz Liszt, compozitorul care incearca sa imbine in concert particularitatile poemului simfonic, gen fundamentat teoretic si realizat practic de el. Remarcam noua conceptie pe care a dat-o genului, prin „Concertul in mi bemol major pentru pian si orchestra”, de a inchega intr-o singura miscare tot fluxul muzical, sudand intre ele sectiuni contrastante. Acest procedeu il observam si la Robert Schumann in „Concertul pentru violoncel si orchestra”, si se mentine pana in secolul nostru. Incercarea lui Felix Mendelssohn-Bartholdy de a suprima expozitia orchestrei (“Concertul pentru vioara in mi minor”) nu a fost imbratisata de compozitor intrucat necesitatea introducerii, ca si timpul de acomodare acordat solistului nu pot fi trecute cu vederea. Sudarea ultimelor parti intre ele, din acelasi “Concert pentru vioara”, a gasit ecou la multi compozitori. Literatura concertistica pentru pian s-a imbogatit prin cele doua concerte scrise de Frederic Chopin. O particularitate a acestora este lipsa cadentelor, lipsa justificata poate de ponderea extrem de larga a partii instrumentului solist. Prin concertul pentru vioara si pentru pian, Johannes Brahms realizeaza o sinteza a gandirii polifone si omofone, bazata pe o profunda conceptie simfonica. “Concertul pentru pian si orchestra in si bemol major”, conceput in patru parti, este denumit de unii comentatori, pentru amploarea si profunzimea gandirii muzicale, drept o “simfonie cu pian obligat”. Scoala rusa si sovietica, preluand in mod creator traditiile clasice, a dezvoltat genul concert pe noi coordonate. Imbinarea tematicii de esenta populara cu cerintele formelor clasice a dus la realizarea unor lucrari mult apreciate. “Concertul pentru vioara si orchestra” si “Concertele pentru pian si orchestra” de Piotr Ilici Ceaikovski sunt piese intrate in repertoriul oricarui solist.

FREDERIC CHOPIN

Nascut in 1810, in Polonia, la Zielazowa-Wola, langa Varsovia, Chopin a avut fata de muzica aceeasi atitudine ca Schubert, socotind-o un mijloc firesc de a vorbi cu el insusi si de a-si deschide inima unui numar restrans de fapturi pe care le iubea sau care ii aratau prietenie. Aceasta atitudine ii era usurata de faptul ca, cu cateva rare exceptii, el nu a compus decat pentru pian.

Nu era greu sa ne obisnuim cu gandul ca, in tot timpul sederii sale la Paris, Chopin a fost oarecum un muzician monden si in acelasi timp un rasfatat al femeilor frumoase si al fetelor din inalta societate. Concertul sau din Paris in “fa minor” si opusul sau nr. 2, variatii pe faimosul “La ci darem la mano” din “Don Giovanni” al lui Mozart, a avut putin rasunet.

Ceea ce este important, capital din punct de vedere muzical, ramane faptul ca Chopin a fost unul din primii, daca nu chiar absolut primul compozitor din lume care a facut folclor imaginar, cum vor face mai tarziu Debussy, de Falla, Enescu si Bartok, cu alte cuvinte care a folosit ritmurile autentice ale unei muzici populare pentru a grefa pe ele cea mai bogata inspiratie populara, melodie si armonica. Acest lucru face ca “Polonezele” si “Mazurcile” sa fie importante, esentiale.

FRANZ LISZT

S-a nascut in Ungaria, la Raiding, in 1811, pe unul din domeniile printului Esterhazy, unde tatal lui, excelent muzicant amator, era intendent. Acesta a fost si primul lui profesor.

Creatia muzicala a lui Liszt cumprinde compozitii pentru pian, pentru orchestra, concerte pentru pian si orchestra, muzica vocala si oratorii.

“Concertil nr. 1 in mi bemol major” si-a capatat forma definitiva in 1849, in plina perioada de creatie weimariana. In Rusia, concertul a fost interpretat prima oara de S. Rahmaninov; atmosfera dominanta de eroism este luminoasa si optimista. “Concertul nr. 5 in mi bemol major”, si “Simfonia III” de Beethoven, pe care le facuse cunoscute in toata lumea, au influentat, prin suflul eroic ce le anima, concertul lui Liszt, plin de avant, de lirism bogat si de imagini fantastice. In cadrul concertului se pot observa cu usurinta cele patru parti, mai mult sau mai putin independente, care corespund, succesiunii partilor din ciclul simfonic obisnuit.

“Concertul nr. 2” de Liszt in la major a fost interpretat pentru prima data in 1847, la Weimar, de Hans von Bronsart, orchestra fiind dirijata de compozitor. Concertul este mai putin stralucitor decat primul concert. Tema fundamentala expusa intr-un tempo lent ( Adagio sostenuto assai) este o imagine de un lirism specific lisztian. In parcucsul concertului, elementele diferitelor teme se imbina permanent, se impletesc, ceea ce duce la aparitia din acest material “vechi”, a unor imagini muzicale noi “de sinteza” in ceea ce priveste expresivitatea lor. Pianul pare ca rivalizeaza cu intreaga orchestra. Este neindoielnic ca acest procedeu este caracteristic pentru stilul lui Liszt.

“Concertul patetic” dateaza de mai tarziu decat primele doua concerte. “Concertul patetic”, mai ales in versiunea sa pentru doua piane, ramane una din operele cele mai valoroase din literatura genului. Epitetul de “patetic” defineste caracterul si continutul lucrarii numai in linii mari, deoarece concertul are un continut eroic.

In afara de aceste patru concerte pentru pian si orchestra, in operele gasite nepublicate la moartea compozitorului se mai afla si un al cincilea “Concert in mi minor”, precum si schitele unui concert “ungar” cu orchestra. Un alt concert, din prima tinerete, asa-numit “italian”, a fost, de asemenea, descoperit in lucrarile lasate de marele compozior. Aceste ultime trei lucrari, cu care numarul concertelor pentru pian cu orchestra s-ar ridica la sapte, nu prezinta un prea mare interes pentru creatia muzicala a lui Liszt.

ROBERT SCHUMANN

S-a nascut la Zwickan, in 1810, in acelasi an ca Chopin si cu un an inaintea lui Liszt.

Una din cele mai remarcabile lucrari ale lui Schumann din perioada a doua de creatie este “Concertul pentru violoncel si orchestra in la minor, op.129”, scris in anul 1850. Pablo Casals spune ca multi biografi ai lui Schumann: “…nu inteleg cat de interesant si de valoros e acest concert. Este una dintre cele mai sublime opere care se pot auzi astazi. De la inceput pana la sfarsit, muzica e minunata.” El foloseste aici toata gama posibilitatilor de exprimare ale instrumentului. Lucrarea are o unitate deplina, idei originale si de mare expresivitate, iar paleta sonora orchestrala este colorata cu bogatie si iscusinta.