Dimensiunea Stilistică a Creației lui Georg Friedrich Handel

Barocul

Barocul muzical a fost un curent din muzica clasică europeană ce s-a manifestat aproximativ între 1600 și 1750. Barocul a format o punte de legătură între renaștere și clasicism. Termenul de "baroc" derivă din cuvântul portughez barroco ce înseamnă "perlă deformată", o descriere negativă a muzicii puternic ornamentate din această perioadă.

Muzica barocă reprezintă o porțiune importantă din istoria muzicii clasice iar astăzi este frecvent studiată, interpretată și ascultată. Printre cei mai importanți compozitori din această perioadă se numără Johann Sebastian Bach, Georg Friedrich Händel, Antonio Vivaldi, Alessandro Scarlatti, Domenico Scarlatti, Georg Philipp Telemann, Arcangelo Corelli, Tomaso Albinoni, Claudio Monteverdi, Jean-Philippe Rameau, Johann Pachelbel și Henry Purcell.

În perioada barocă a fost creată tonalitatea. În această perioadă compozitorii și interpreții au folosit ornamentare muzicală mult mai elaborată, au realizat modificări în notația muzicală și au dezvoltat noi tehnici de interpretare instrumentală. Muzica barocă a dezvoltat dimensiunea, diversitatea și complexitatea ansamblurilor instrumentale. Tot în această perioadă s-au dezvoltat genuri muzicale precum opera, cantata, oratoriul, concertul și sonata. Mare parte dintre conceptele și termenii muzicali din această perioadă sunt utilizate și astăzi

Stilul muzical baroc

Epoca Barocului muzical se plasează între sfârșitul secolului al XVI-lea și a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Apărut mai întâi în arhitectură și pictură, stilul baroc aduce în muzică o mare varietate, o luxurianță manifestată pe toate planurile.

Epocă ce pregăte te Clasicismul, barocul muzical mai este numit și Preclasicism. În această perioadă au loc schimbări substanțiale atât în conceperea melodică, în desfă urările ritmice, armonice și polifonice, dar mai ales în formele și genurile muzicale. Alături de stilul vocal, se emancipează și stilul instrumental, determinând genuri specifice.

Astfel, monodia acompaniată, tonalismul și instrumentalismul pur sunt cele trei dimensiuni principale pe care se dezvoltă muzica în epoca Barocă.

Monodia acompaniată provine din fostul discant, ca reacție la înmulțirea exagerală a liniilor melodice în polifonie, având tendința de a simplifica și de a scoate în relief o singură melodie. A apărut astfel discursul muzical omofon care a impus organizarea tonală, tonalismul, bazată pe principiul funcționalității traptelor modurilor majore și minore, prin gravitația în jurul unui sunet central. Odată cu emancipa-rea monodiei, ajung în prim plan și instrumentele muzicale, compozi-torii dedicându-le forme și genuri specifice, genurile instrumentale.

Compozitorii cultivă acum o monodie vocală ( melodia cu text, acompaniată instrumental) i o monodie instrumentală (instrumente solo sau în ansamblu, muzică fără text, a a numita „muzică pură”).

Transformarea unor lucrări polifonice vocale, prin înlocuirea unei voci cu un instrument muzical, duce la apariția primelor lucrări mixte, vocal-instrumentale, dar Barocul este epoca apariției unor ample genuri vocal –instrumentale precum opera, cantata și oratoriul, toate bazându-se pe principiul monodiei acompaniate.

Dezvoltarea muzicii instrumentale este datorată i progreselor obținute în construcția instrumentelor, a celor cu coarde din familia viorilor (construite de renumiții luthieri Stradivarius, Amati și Guarneri), dar și a clavecinului bine temperat, a acelui „piano e forte” capabil să redea contraste de intensitate i totodată de expresie.

Bogăția stilistică a Barocului muzical se manifestă pe multiple planuri, muzica vocală coexistând cu muzica instrumentală pură, dar și cu formele mixte de muzică vocal-instrumentală.