Expresionismul Muzical

Curentul artistic al expresionismului a aparut in Germania la inceputul secolului XX si se caracterizeaza prin puternica tendinta a creatorilor de a exprima intr-un mod tensionat, spontan trairile interioare (durere, spaima, uimire), de cele mai multe ori exacerbate, cu accent pe subiectivitate si irational. Spiritul noncomformist si puternic contestatar ii defineste pe marii expresionisti.

Expresionismul fac trecerea spre arta “nonobiectivă”. Eliberată de necesitatea de a reflecta cu fidelitate realul, la începutul secolui XX imaginaţia artistică literalmente explodează. Toate “ismele”, toate avangardele, vor administra cu regularitate electroşocuri esteticii tradiţionale.

Expresionismul muzical se manifesta in doua mari directii: una, cunoscuta drept Școala dodecafonica (sau Noua Școala Vieneza), reprezentata de Arnold Schonberg, Alban Berg, Anton Webern, cealalta reprezentata de Igor Stravinski in perioada rusa. Muzica expresionista exacerbeaza tensiunile emotionale si prezinta, cu extraordinara forta, de foarte multe ori, latura agresiva, violenta a naturii umane. Toate acestea se regasesc intr-un limbaj muzical in care melodia este fragmentata, intensitatile sunetelor trec prin contraste violente disonantele sunt prezente si puternice. Absenta ordinii impuse de sistemul tonal si atractiile tonale, a dat nastere atonalismului. Compozitorii se orienteaza catre instrumentele de percutie, pe care le foloseste de asa manira incat sa se obtina o tenta grosiera a sunetului, ce vizeaza zgomotul. Melodia isi afla acum disocierea si dispare in masa sonora amorfa.

Daca Franta si Italia au gasit la sfarsitul secolului XIX modalitati propri de iesire din criza romantica, Germania si Austria se aflau intr-o faza de incertitudini, manifestand din ce in ce mai mult semnele unei oboseli accentuate.

Este momentul in care gandirea artistica germana si austriaca, influentata de filosofia lui Schopenhauer si Nietzche, intra pe fagasul irationalismului si pesimismului, trecand prin naturalism, simbolism, neoromantism, neoclasicism, Heimalkunst si ajungand la expresionism.

Spre deosebire de impresionism, care pune accent pe senzatie, expresionismul urmareste evidentierea asa-ziselor "trairi neconditionate absolute", aducand cu sine un climat incarcat de tensiuni, conctradictii, nelinisti, anxietate, accente de revolta si foarte mult dramatism. Exacerband subiectivismul, expresionismul denatureaza reprezentarea, manifesta preferinta pentru tensiuni psihologice, pentru eroi zbuciunamti, monstruos si caricatural, stridente, antiteze brutale si abstract, mergandu-se pana la denaturarea figurii si a limbajului, accentuand in mod exagerat expresia. In forma sa cea mai virulenta, expresionismul a aparut mai intai in pictura germana.

In muzica, stralucirea expresionista nu a avut intensitatea celei din artele plastice sau literatura, cu toate ca apartenenta muzicienilor la acest curent, inca de la primele sale manifestari, este evidenta. Aparut in creatia compozitorilor din asa-zisa Noua scoala vieneza - Arnold Schonberg, Alban Berg si Anton Webern -, expresionismul muzical s-a manifestat simptomatic si destul de limitat. De fapt, nici Schonberg nici Berg nu au creat decat cateva lucrari expresioniste. Primul s-a manifestat la inceput ca pictor, de abia mai tarziu alegand muzica, studiindu-i universul, caruia ii da o noua dimensiune organizatorica si structurala, determinand una dintre cele mai ample vibratii in timp si spatiu si o schimbare de mentalitate in procesul creatiei interpretarii si receptarii muzicii.

Cu toate ca expresionismul a atins si unele creatii semnat de Richard Strauss, Paul Hindemith, Bela Bartok sau George Enescu, cei trei compozitori vienezi sunt considerati principalii exponenti ai acestui curent.

Contactul cu pictura impresionista si poezia simbolista, triumful senzatiei, cultul faptului material si al notatiei rapide a impresiei si miscarii fugitive, libertatea in creatie, culoarea sonora noua, ineditul miscarilor cromatice pe o ritmica dedusa din ritmul atmosferei si al universului vor exercita o puternica influenta asupra muzicienilor, conducand la o adevarata seductie pentru inlantuirile ce sugereaza miscare si actiune, transparenta si irizare. Claritatea si eleganta, calitati specifice muzicii franceze inca din vremea lui Couperin si Rameau, sunt reactualizate si readuse in prim-planul expresiei muzicale, acestora adaugandu-li-se si discretia si delicatetea care vin si fac jonctiunea cu estetica picturii impresioniste, realizand saltul in creatiia lui Claude Debussy si Maurice Ravel, exponentii de seama ai noii orientari din muzica fraceza a sfarsitului de secol XIX si incept de secol XX. Debussy si Ravel opun romantismului filozofant, confesiv si exuberant, o muzica transparenta si subtila, de o intensa vibratie si izvorata din jocul de lumini pe luciul apei, din miscarea si ritmnul nemasurat al atmosferei, al norilor, din stralucirea gradinilor in soare si din multe alte zone ale existentei, deducand expresia si transformand-o in muzica in special prin apelarea la simtul olfactiv "ca poarta a sufletului".

Prezenţa expresionismului în muzica românească din primele decenii ale secolului

XX nu mai constituie o noutate graţie cercetărilor minuţioase aparţinând muzicologului

Clemansa Liliana Firca. Studiul Rezonanţe ale esteticii expresionismului în creaţia

muzicală românească, capitolele dedicate în volumele Direcţii în muzica românească

(1900-1930) sau Modernitate şi avangardă în muzica ante- şi interbelică(1900-1940) au

demonstrat viabilitatea acestui fenomen în anumite creaţii din sfera orchestrală (suita) sau

scenică (baletul), ale căror ecouri s-au resimţit parţial şi în genul de operă.Pornind de la observaţiile pertinente ale cercetătoarei, am evidenţiat adaptarea trăsăturilor curentului european în spaţiul scenic românesc din prima jumătate a secolului XX, pe linia realismului exacerbat din Năpasta (Sabin Drăgoi, 1927), O făclie de Paşti (Alexandru Zirra, 1937), alături de influenţa lui Igor Stravinski cu al său stille barbaro prezent voalat în O noapte furtunoasă (Paul Constantinescu, 1934), până la particularităţile muzical-dramatice care atestă expresionismul sublimat din capodopera Oedip (George Enescu, 1931).

Deşi acest curent s-a încheiat ca etapă istorică în primele decenii ale veacului

trecut, ambianţa expresionistă o vom regăsi în a doua jumătate a secolului XX în

contextul unei valorificări diferite a sincretismului prin transformarea elementelor de

factură muzicală şi extramuzicală: cor, pantomimă, proiecţii de sunet şi lumină, etc.

Amintim spectacolul total Soldaţii (Bernd Alois Zimmermann, 1965) sau opera Le Grand

Macabre (György Ligeti, 1996) – o sinteză scenică, în care simbolurile şi gestul

componistic se amestecă, oferind un sistem novator al corespondenţelor dintre muzică şi

conceptele filosofice de tip existenţialist.Înţelegem că expresionismul scenic, manifestat prin continuitatea unorcapodopere din spaţiul austro-german (Salomeea - Elektra – Erwartung - Die glücklicheHand – Wozzeck - Lulu), cât şi prin diversitatea influenţelor în creaţii de gen din alte culturi muzicale, devine, dintr-o realitate controversată a veacului trecut, fundamental unor spectacole de anvergură din contemporaneitate.