George Enescu - Minibiografie

George Enescu (1881-1955) este cel mai mare muzician român, una din personalităţile artistice de geniu ale secolului XX, care s-a impus în egală măsură ca compozitor, violonist, dirijor şi pedagog de reputaţie mondială. ”În lumea muzicii – spunea el – eu sunt 5 într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor. Cel mai mult preţuiesc darul de a compune muzica şi nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare...”

Născut la 19 august 1881 în Liveni, judeţul Botoşani, a manifestat încă din copilărie o înclinaţie extraordinară pentru muzică. A început să cânte la vioară la vârsta de numai 4 ani, reproducând melodiile auzite de la oamenii satului în care şi-a petrecut o parte a copilăriei; la vârsta de 5 ani apare în primul său concert şi începe studii de compoziţie sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumari muzicale le-a primit de la parinţii săi şi de la un vestit lăutar, Niculae Chioru. Enescu a fost ultimul copil şi singurul care a trăit din cei 8 pe care îi adusese pe lume firava mamă; el va fi obiectul afecţiuniii exacerbate a părinţilor îndureraţi de atâta doliu.

Prima sa vioară şi-o confecţionase singur, după ce auzise, pe când avea vreo 3 ani, o orchestră de lăutari rurali.

Împlinise doar 7 ani, când a devenit elev al Conservatorului din Viena, pe care l-a absolvit la vârsta de 13 ani, obţinând cea mai înaltă distincţie, “Gesellschaftsmedaille”. Atunci compune şi primele sale lucrări: o Introducere şi o Baladă pentru pian. La Viena a fost format în spiritul respectului profund pentru tradiţia clasico-romantică pe temeiul căreia s-a format personalitatea sa artistică. În acelaşi sens l-au influinţat şi anii petrecuţi la Conservatorul din Paris, unde Enescu şi-a continuat studiile de vioară cu Marsick şi cele de compoziţie cu Massenet şi Farue. Aici a găsit un mediu artistic şi intelectual care avea să-i stimuleze facultăţile muzicale native.

Simţind nevoia de a-şi lămuri poziţia faţă de marea tradiţie clasico-romantică, în prima sa perioadă de creaţie el a exprimat sensibilitatea naţională specifică îndeosebi pe planul conţinutului emoţional: „Romantic şi clasic prin instinct, m-am străduit să împreunez prin toate lucrările mele o formă de echilibru care-şi are linia ei lăuntrică bine definită.” În această etapă creatoare Poema română şi cele două Rapsodii (1901, 1902) reprezintă punctul culminant al stilului compozitorului care a dobândit nota sa personală graţie îmbinărilor elementelor de limbaj universal cu cele ale „folclorului imaginar”, alimentat din melodiile populare româneşti auzite în copilărie şi întipărite în memoria sa. ”Rapsodiile le-am scris aşa, din pur instinct: numai după aceea am căutat să-mi dau seama care este necesitatea ce-mi dictase astfel”. Acestei prime perioade de creaţie îi aparţin trei simfonii, două suite pentru orchestră, Octetul pentru coarde, Dixtuorul pentru suflători, un Cvartet de coarde, un Cvartet pentru pian şi coarde şi două cicluri de lieduri. Cu toate că în lucrările sale el s-a inspirat din folclorul ţinuturilor natale, evoluţia sa a reflectat o tendinţă către o utilizare din ce în ce mai sublimată a acestuia.

În cea de-a doua perioadă de creaţie, însă, majoritatea temelor “româneşti” şi dezvoltarea lor capătă un iz folcloric mai puternic, fără a fi însă imitaţie fidelă a unor melodii populare. Caracterul lor particular, specific enescian, provine din faptul că fiecare dintre motivele din care sunt alcătuite temele, luate separat, pot figura în câte o melodie populară, dar felul în care toate la un loc se leagă într-o unitate organică diferă substanţial de orice melodie de obârşie folclorică.

O lucrare de excepţională valoare este opera Oedip, în 4 acte. (creată în 1931), o tragedie lirică prezentată în premieră mondială la Paris în 1936 cu un răsunător succes. Oedip este considerată una din capodoperele muzicii dramatice a sec. XX. Din 1958, Oedip face parte din repertoriul permanent al Operei Române din Bucureşti, care a interpretat-o şi în cadrul turneelor întreprinse în Franţa, Grecia, R. D. Germană, R. F. Germană şi Elveţia.

Ca violonist virtuoz, dirijor sau pianist, George Enescu a activat timp de peste jumătate de secol. Repertoriul său vast, începând cu maeştrii şcolii componistice italiene şi cu J. S. Bach şi ajungând până la cei contemporani, a cuprins întreaga literatură a viorii şi a inclus multe prime audiţii, printre care se numără şi creaţii ale compozitorilor români. În tălmăcirea capodoperelor artei muzicale, ca şi a creaţiilor inedite, deseori semnate de tineri compozitori, Enescu a pus în lumină căldura umană, generozitatea de simţire, excelând în redarea sentimentului poetic, a lirismului, a stării de reverie, cucerind prin puterea sa de comunicare, prin perfecţiunea şi firescul artei sale. “Năzuiesc – spunea Enescu – să servesc de îndrumător, ducând muzica în cartierele mărginaşe, în provincie, la ţară, prin serbări, şezători, societăţi corale şi instrumentale.” Într-adevăr, marele muzician şi-a dăruit energia şi experienţa nobilei misiuni de răspândire a frumuseţilor muzicii în păturile largi ale publicului, contribuind la îmbogăţirea spirituală a oamenilor, pe care-i consideră confraţi în dragostea comună pentru artă.

Dacă despre violonistica lui Enescu s-au scris multe pagini, despre arta sa pianistică superioară nu s-au încercat caracterizări, poate din cauză că nu a apărut decât ca acompaniator sau în muzică de cameră, dar Enescu era şi un mare pianist; el ştia să cânte la fel de bine percutat, cu o tehnică martelată, ca şi legatissimo, aşa cum cere Bach. Ca şi la vioară şi în toate domeniile muzicii, ştia să integreze, să facă o sinteză la zi a cuceririlor din domeniul artei pianistice, varietatea sa de expresie cunoscând un evantai foarte larg de posibilităţi.