Muzica în Epoca Creștină Timpurie

Nu putem aborda tema temporalităţii muzicale în primele secole ale Evului Mediu fără a pune în discuţie concepţia despre lume a gânditorilor acestei perioade. Scrierile patristice abundă de explicaţii ale Genezei, şi implicit ale Timpului. Aceştia au creat chiar un gen literar, hexaimeronul - comentariul celor şase zile al creaţiei, prin care se afirmă unitatea dintre Dumnezeu Creatorul şi Dumnezeu Mântuitorul, Mântuirea înfăţişându-se astfel ca o desăvârşire a Creaţiei, o trecere de la fiinţa supusă temporalităţii la fiinţa eternă.

Sf. Augustin scria: “Vom trece de la o formă la alta, de la forma întunecată la forma luminoasă. Pentru că forma întunecată este deja chip al lui Dumnezeu şi prin această slavă a Sa [ ]. Această natură, cea mai nobilă dintre creaturi, o dată curăţită de nevrednicia ei de către creator, îşi părăseşte forma diforma (deformis forma) pentru a deveni forma frumoasă (forma fromosa) [ ]. Din acest motiv Apostolul adaugă: „din slavă în slavă” - de la slava creaţiei la slava îndreptăţirii. Este adevărat că am putea înţelege această expresie în multe alte feluri: „din slavă în slavă” - de la slava credinţei la slava vederii, de la slava care face din noi fii ai lui Dumnezeu la slava prin care vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea aşa cum este (1 Ioann 3,2)”

Permanenta căutare a stării originare în vederea mântuirii reprezintă un proces în timp în accepţiunea sa lineară, măsurat prin distanţa de la un eveniment la altul. Însă timpul ţintă este cel etern, imuabil, de aceea muzica acelor vremuri respectă în însăşi structurile sale intime legile raţiunii mai degrabă decât cele ale simţurilor. Deşi muzica de cult creştin este o descendentă directă a muzicii vechi greceşti, dar şi a celei ebraice, în teorie, încercarea de recuperare a sonorităţilor antice nu a reuşit în mod practic, rezultatul, la prima vedere mai sărac, mai simplu, dând totuşi naştere fenomenului pe care în prezent îl numim „muzica europeană cultă”. În consecinţă, reprezintă o naştere a Timpului muzical aşa cum îl înţelegem acum, prin prisma mileniilor ce au trecut şi a viziunii actuale despre lumea sonoră.

Nu întâmplător a fost citat sfântul Augustin în rândurile de mai sus. El este autorul tratatului De Musica, care, deşi neterminat, şi dincolo de amănunţitele consideraţii asupra ritmului, ne oferă preţioase detalii asupra implicaţiilor filosofice şi teologice ale muzicii: „L'étude de la musique conduit ainsi à la révélation et la contemplation de Dieu”

Ocupându-se de Ritm în primul rând – „Musica est ars bene movendi” - Sf. Augustin pune şi problema percepţiei timpului muzical: „si les mouvements occupent un long espace de temps et si dans leur mesure même qui est source de beauté ils prennent une heure et plus, ils ne peuvent s’adapter à nos sens”.

Din aceasta afirmaţie se poate observa cum concepţia contemporană despre timpul muzicii gregoriene este deformată de moştenirea culturală acumulată în aproximativ un mileniu şi jumătate de muzică, şi că, deşi în mod declarat tindea spre integrare în imobilitate, muzica era percepută ca un organism viu, capabilă prin ritmicitate să se adapteze sau nu simţurilor