Opera Oedip a lui George Enescu

Celebra operă „Oedip” a compozitorului George Enescu, considerată una dintre cele mai mari capodopere ale culturii româneşti, a fost finalizată pe 27 aprilie 1931, când după o muncă de aproape un deceniu, Enescu termină orchestraţia celebrei opere, dedicate celei care ulterior îi va deveni soţie, Maria Teşcanu Rosetti (fostă Cantacuzino).

Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 şi s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. În România, opera a fost de mai multe ori montată în timpul Festivalului internaţional „George Enescu” din Bucureşti, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparţinând lui Jean Rânzescu iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Şerban (1995), care a provocat numeroase controverse.

Pornind de la subiectul binecunoscut al tragediei clasice greceşti, Enescu a scris, după libretul lui Edmond Fleg, opera „Oedip”. Creaţie capitală a lui Enescu, ea este străbătută de un conţinut emoţional, generos şi intens, şi se distinge printr-un limbaj poetic evocator şi dramatic. Ea cuprinde şi transpuneri, pe planul unei înalte generalizări, cu mijloace de expresie caracteristice artei contemporane occidentale.

Mesajul mitului lui Oedip este acela că la rădăcina fiinţei umane se găseşte nu instinctul întunecat ci lumina spiritului, şi aceasta trebuie detectată şi scoasă la suprafaţă pentru ca omul atât de bogat al veacului nostru să se poată însănătoşi radical. Nici zdrobirea fizică, nici compromiterea socială nu izbutesc să îngenuncheze demnitatea sa de om. Peste toate calamităţile ce se abat asupra lui, înţeleptul erou se înalţă victorios oricât de mutilat, chipul îi este transfigurat de acea strălucitoare lumină pe care o iradiază forţa prometeică din sufletul său. Mitul lui Oedip este aşadar un imn închinat vitejiei sufleteşti a omului dominat de pasiunea căutării adevărului.

Dramatica istorie a fiului regelui Laios din Teba a furnizat literaturii, artelor plastice dar şi muzicii, încă din timpurile cele mai vechi, o bogată materie. În muzică, legenda lui Oedip nu a inspirat prea mulţi compozitori, subiectul Oedip fiind abordat de un englez – Henry Purcel, doi italieni – Andrea Gabrieli, Antonio Sacchini, un german – Felix Mendelssohn-Bartholdy, un rus – Igor Stravinsky şi un francez – Arthur Honegger. Fiecare din ei l-au tratat fragmentat : unii numai episodul cercetărilor lui Oedip rege, alţii numai pe cel al morţii lui Oedip la Colona sau numai povestea Antigonei. Meritul de a fi tratat în întregime istoria vieţii lui Oedip de la naştere până la moarte va revenii unui român – George Enescu.

Împreunându–şi eforturile, Enescu şi Fleg recreează întreaga epopee oedipiană, ceea ce face posibilă dezvăluirea în detaliu, derulând cronologic firul faptelor, a caracterului complex al lui Oedip şi al dramei sale.

Opera Oedip a lui Enescu este o tragedie lirică în 4 acte, reprezentând esenţa celor două tragedii ale lui Sofocle : „Oedip Rege” şi „Oedip la Colona”. În această lucrare enesciană Oedip este umanizat, aşa cum mărturiseşte însuşi compozitorul: „N–am vrut să fac din Oedip–ul meu un zeu, ci o fiinţă de carne, ca dumneata şi ca mine. Dacă unele accente pe care i le–am imprimat au emoţionat pe câţiva oameni, aceasta, cred, este fiindcă ei au recunoscut în jalea sa un ecou fratern.”

Conflictul simbolic om–soartă ni se relevă aici ca un conflict psihologic între aspiraţia omului spre bine, spre puritate, pe de o parte, şi, pe de altă parte, slăbiciunile sale (orgoliul, mânia), care–i sunt fatale. În aprecierea valorii etice umane, pe care opera o implică, urmărirea conştientă şi necontenită a idealului de perfecţiune atârnă mai greu în balanţă decât clipele de omisiune inconştientă a acestui ideal.

Enescu aduce astfel lumii contemporane un mesaj desprins de timp şi spaţiu universal, prin aceea că aparţine esenţei ideo–afective umane. „Oedip este un personaj din toate timpurile şi drama sa poate fi tradusă într–un limbaj modern, nu m–am ferit de a mă folosi pentru el de cuceririle muzicii contemporane” (Enescu). Acest mesaj de idei cuprinse în textul literar, dar menite a fi transmise totodată prin cuvinte şi muzică şi întregite prin rezonanţa afectivă a amândurora, Enescu îl slujeşte prin intermediul unui stil muzical personal, bine definit. Acesta este cu atât mai meritoriu cu cât problema unităţii stilistice se ridică azi cu mare acuitate, căci în mozaicul stilistic ce ne înconjoară, pericolul eclectismului în modul de comunicare prin artă este mereu prezent.

Unitatea stilistică a operei lui Enescu este rezultatul asimilării perfecte a unor resurse foarte diferite oferite atât de tradiţia cultă a secolelor XIX şi XX, cât şi de cea populară românească.

În ceea ce priveşte macrostructura operei Oedip, Enescu o preia pe aceea instituită de R. Wagner; ea constă în continuitatea discursului muzical–poetic, nefracţionat pe „numere”, înlocuirea duetelor, terţetelor etc., cu dialoguri fireşti între personaje, dizolvarea ariilor simetrice, convenţionale (în raport cu textul) într–un recitativ–arioso continuu. Renunţarea deliberată la construcţia operei clasice determină conlucrarea mai flexibilă a muzicii cu textul, iar recitativul înseamnă adaptarea melodiei — principalul element de microstructură în operă — la sensul cuvântului. În acelaşi scop, şi celelalte elemente ale stilului se diversifică: ritmul, armonia, timbrul, fapt pe care îl regăsim în orice „dramă muzicală”.