Simfoniile lui Beethoven

Simfonia este una dintre cele mai importante forme ale muzicii vechi din lumea occidentala. În aceasta forma au fost compuse unele dintre cele mai reusite lucrari muzicale si simfonia a continuat sa evolueze pâna în ziua de astazi.

Termenul de simfonie deriva din limba greaca: syn (împreuna) si phone symphonia. În esenta, simfonia este o lucrare de mare amploare extrem de elaborata pentru orchestra, în care toate partile constitutive sunt redate în mod intrinsec. Simfonia a evoluat din diferite surse si a ajuns o forma muzicala de sine  statatoare abia în prima jumatate a secolului al XVIII-lea când a îmbracat idealul clasic vienez în lucrarile unor compozitori ca Haydn, Mozart si Beethoven. Primele începuturi pot fi descoperite însa si în Italia secolului al XVII-lea si în piesele muzicale cu o singura parte utilizate ca uverturi în cazul operelor, oratoriilor sau cantatelor.

Începuturile simfoniei

La sfârsitul perioadei baroce (aproximativ între 1600 si 1750), o buna parte din muzica instrumentala era compusa sub forma unor suite cu mai multe parti distincte. Sonata pentru biserica era caracteristica pentru aceasta forma, cu aranjamentul obisnuit în patru parti, lent-repede-lent-repede.

Compozitorul Alessandro Scarlatti (1659-1725) a fost cel care a renuntat pentru prima data la prima parte si a compus lucrari instrumentale în trei timpi  repede-lent-repede. Combinatia dintre acest plan formal si evolutia pe care a avut-o uvertura italiana, sub forma unei prime parti, a creat modelul logicii structurale care poate fi regasit în simfoniile clasice. Perioada clasica a durat aproximativ între 1750 si 1820.

Primele decenii ale secolului al XVIII-lea au constituit prima perioada de înflorire a stilului clasic. Numeroasele inovatii au inclus dominatia acordata temei principale, în contrast cu numeroasele parti simultane caracteristice barocului. Odata cu evolutia stilului clasic, partile care erau mai scazute ca intensitate au pierdut in importanta, fiind în schimb utilizate pentru a crea armoniile pe care se sprijinea tema principala.

Aceasta a dus la dominatia sonatelor, ca forma fiind prima parte a simfoniei clasice. Forma de sonata are doua parti, prima continând o sectiune (expunere, în care sunt prezentate principalele doua sau mai multe teme principale), si a doua parte, continând doua sectiuni(dezvoltarea si recapitularea). Aceasta forma creeaza, în cuvintele marelui muzicolog al secolului XX, Charles Rosen o disonanta de proportii ce trebuie solutionate.