Europa China

Pe parcursul ultimelor două decenii şi jumătate , conducerea chineză a reuşit o promovare a dezvoltării economice accelerate, pentru a menţine ordinea şi securitatea internă şi consolidarea militara. Astfel determină creşterea economică pe o pistă complet separată de cea a reformei politice, conducerea Partidului Comunist Chinez (PCC) reuşind să menţină controlul asupra statului .Transformarea sistemului economic chinez a dat naştere la mişcări tectonice în societate-cum ar fi industrializarea sa progresivă / urbanizarea . Apariţia unor interese private, care este însoţită de crearea de poli structurali de avere nu a condus până în prezent în dinamica socială dezagregata, cel puţin nu în măsura în care să destabilizeze regimul unui singur partid. Pentru aceste mase, predominant urban şi, prin urmare, mai mult politic agitat, Partidul / guvernul a reuşit până acum să se asigure de creşterea bunăstării prin creştere economică, şi pace printr-o deschidere către lumea exterioară marcată de cooperare şi urmărirea de stabilitate. Promisiunea de pace şi prosperitate, putem spune, afectează sensibilitatea politică a populaţiei mai adânc în promisiunea de libertate. Memoria de la masacrul din Piaţa Tiananmen din iunie 1989 ,trezeşte încă mânie şi neîncredere, dar nu a generat mişcări politice de rezistenţă din China,insa ar putea afecta echilibrul dintre stat şi societate.1

China a evitat pana acum deficienţele structurale ale sistemului politico-economic al Uniunii Sovietice. O dezintegrare a aparatului de stat similară cu cea din China, care a avut loc în URSS nu

pare probabil, deşi există unii factori de criză potenţiali care vor fi discutati mai târziu. Deşi există îndoieli cu privire la capacitatea PCC de a păstra controlul statului într-o perioadă de astfel de

schimbare socială radicală, aproape toţi observatorii considera Republica Populară un stat destinat să crească în continuare.

1 David Shambaugh, “China Engages Asia. Reshaping the Regional Order”, International Security, vol. 39, n. 3 (inverno 2004/05), pp. 64-99.

Fostul preşedinte al RPC şi secretar general al PCC, Jiang Zemin, s-a referit la primii douăzeci de ani ai secolului al XXI-lea ca la o perioadă de “mari oportunitati strategice”,dorind prin aceasta indicând faptul că, China nu caută să-şi afirme puterea ei astăzi, deoarece acestea sunt exploatate pentru a preveni temelia puterii sale de mâine.2

Obstacolul cel mai apropiat pentru urmărirea acestui obiectiv este posibilitatea ca ţările aproapiate Chinei sa aiba teamă de consecinţele expansiunii sale comerciale şi politice, formând un fel de “coalitie de izolare” faţă de aspiraţiile care depind de puterea Statelor Unite ale Americii . Potrivit experţilor de la Institutul Internaţional pentru Studii Strategice (IISS),”marea strategie” a RPC implică o gamă largă de politici, coordonate între ele, de multe ori concepute pentru a preveni

o astfel de dezvoltare si cimentare a bazelor prosperitatii viitoare ale Chinei.

Apariţia unei noi puteri economice si militare a fost adesea un factor de destabilizare în ordinea internaţională, care a condus la conflicte şi războaie. Nu este uşor să se prezică dacă ascensiunea Chinei va duce la răsturnări politice revoluţionare sau o redistribuire progresiva, nonviolente de putere din lume. Acest studiu urmăreşte să ofere o privire de ansamblu asupra politicii externe largi din China, concentrându-se în primul rând pe strategiile de bază urmărite de Beijing şi apoi la iniţiativele sale cele mai semnificative, în special în ceea ce privesc relaţiile dintre China şi regiunile învecinate.3