Mimică și Gesturi în Negociere

I. COMUNICARE SI LIMBAJE

1. Notiuni generale

Notiunea de “limbaj” considerat ca ansamblu complex de procese se circumscrie - potrivit cercetatorilor - dimensiunii sale sociale, pe de o parte, (originea sa se gaseste în necesitatile vietii sociale, dezvoltându-se ulterior în cadrul si prin intermediul societatii) si dimensiunii comunicative ca intentie fundamentala primara, pe de alta parte. Este interesant de constatat ca cele doua aspecte se întrepatrund, functia de comunicare a limbajului – ca functie fundamentala, originara dar în acelasi timp propulsiva are ca scop intentionat cooperarea sociala, scop ce la rândul sau are ca efect, comunicarea.

Printre cei dintâi care au studiat limbajul non-verbal au fost A. Mehrabian si M. Weiner (Decoding of Inconsistent Communication, 1967), rezultatul cercetarii lor indicând o proportie surprinzatoare în comunicarea orala: 7% mesaje lingvistice, 38% paralingvistice (intonatie, inflexiune a vocii, ritm, tonalitate, accentuare, râs, plâns, oftat, separatori vocali etc.), 55% mesaje non-lingvistice (în principal expresia fetei, gesturi, posturi, dar si proximitate, temporalitate, artefacte, etc.). Totusi în timp ce mesajele verbale pot transmite aproape orice fel de informatie, cele non-verbale au un caracter mai limitat, reflectând în special afectele, preferintele si atitudinile interlocutorului, având cu precadere un caracter de neintentionalitate. Dar tocmai prin ceea ce exprima, cât si prin elementul de sinceritate pe care îl implica, comunicarea non-verbala are o deosebita importanta în negociere, reprezentând în multe situatii cheie de întelegere corecta a sensului comunicarii verbale. În acest sens, mesajul non-verbal nu trebuie studiat ca unitate izolata, ci integrat procesului de comunicare, pentru ca în acest context pot fi identificate valentele si functiile sale.

2. Forme de limbaj

În demersul sau comunicativ diversificat si nuantat fiinta umana apeleaza la o multitudine de forme de limbaj, uneori redundante, dar necesare pentru transmiterea si receptarea corecta a bogatiei de informatie. Astfel:

a) Limbajul articulat (vorbirea) constituie primul mijloc – din punct de vedere al importantei dobândite – pentru intercomunicarea umana; acesta reprezinta modalitatea de exprimare cea mai simpla dar si evoluata, adecvata redarii nuantelor afective dar si a gândirii abstracte etc. prin care s-a realizat dezvoltarea gândirii rationale si s-au atins culmile superioare ale cunoasterii;

b) Limbajul vocal nearticulat ce include diverse modulatii sonore, ritm, intensitate etc., constituite în cadrul relatiilor sociale în scopul comunicarii (uneori în procesul muncii cu sensuri extrem de precise) cu o utilitate clara, deseori cu sensuri diferentiale, reprezinta o alta forma de limbaj. O mentiune speciala merita a se face referitor la “tacere” care, în mod paradoxal, reprezinta un bogat mijloc expresiv-comunicativ în cadrul unui dialog. Tacerea poate sugera bunaoara stari psihice imprecise, semnale timide sau dimpotriva dezaprobatoare, nemultumirea, ignoranta sau asteptarea ca invitatie la raspuns, la continuarea discutiei, la actiune.

c) Limbajul non-verbal, incluzând gesturi, mimica, posturi, atitudini, artefacte (totalitatea bunurilor materiale create de om) etc. are, potrivit cercetarilor recente, o pondere însemnata în comunicarea interumana. Astfel, aceasta forma de limbaj poate însemna uneori o completare, alteori o subliniere sau nuantare importanta adusa în comunicare, aspecte ce vor capata valoare speciala pentru receptor.

Alteori, limbajul non-verbal îsi asuma propria sa functie de comunicare, transmitând în mod clar informatia, fiind chiar absolut util, dat fiind conditiile în care se produce, cum sunt informatiile transmise de exemplu, în procesul muncii desfasurate în locuri zgomotoase sau la distante mari etc. Desigur trebuie remarcat nivelul scazut de abstractiune a unei comunicari specifice;

d) Pentru transmiterea unor mesaje sunt folosite si alte forme de limbaj caracterizate prin utilizarea unor posibilitati extracorporale. Aici pot fi incluse însemnele grafice precum scrierea, apoi comunicarea prin mijloace tehnice, semnele de pista, sunetul diferitelor instrumente muzicale (toba, bucium, fluier etc.), focurilor aprinse pe dealuri, limbajul florilor, al culorilor, al pietrelor pretioase etc. Aceste mijloace - fie ca sunt plastice, sonore sau grafice, fie ca sunt obiecte materiale, asa cum se gasesc în natura, apeleaza la receptari auditive, vizuale, tactile etc. Fiind utilizate înca din cele mai vechi timpuri în cazul comunicarii la distanta sau în lipsa interlocutorilor, desi departe de bogatia si de variatia limbajului verbal, cuprind o gama de semne de la cele mai clare si cunoscute pâna la unele cu ascunse semnificatii, ca sa ne referim - spre exemplu - doar la literele unui cuvânt. Trecere în revista oricât de succinta a diferitelor forme de limbaj uman nu poate omite limbajul interior (intercomunicarea) ca modalitate de comunicare lingvistica dar al carei material nu este perceptibil prin mijloacele obisnuite. Ca fiinta sociala, omul îsi desfasoara viata launtrica dupa modelul celei exterioare, obisnuit fiind sa traiasca si sa se manifeste ca aflându-se în prezenta altcuiva.

e) Tot între modalitatile de comunicare interumana atât verbala cât si non-verbala sunt incluse si “limbajele” artistice, diversi autori vorbind de un “limbaj muzical”, “limbaj plastic”, “limbaj cinematografic”, “limbaj poetic” si asa mai departe. În acest caz este necesara precizarea ca desi arta, foloseste acelasi material (cuvântul / imaginea / gestul etc.), ca si limbajul folosit cu scopul precis al transmiterii de informatii, ele nu sunt identice, scopul urmarit apropiindu-le dar si despartindu-le.

Astfel arta, pe lânga un efect comunicativ specific pe care si-l propune, are în vedere în primul rând forma estetica a expresiei însesi, fapt ce este total indiferent limbajului în forma sa primara. Menirea primordiala a artei nu este de a informa, ci de a emotiona. Pe de alta parte, desi fiecare dintre arte poseda la rândul ei si elemente minimale de limbaj ce le sunt specifice (muzica îsi transmite semnificatiile prin înaltimea, durata, intensitatea, calitatile timbrale ale sunetului etc., pictura prin linie, culoare, tonuri, ritm etc., cinematograful prin iluminare, planuri, miscarile aparaturii etc.), ele nu reusesc decât partial si în anumite cazuri si conditii sa intre în interactiune cu interlocutorii.